Pagina cititorului: „Îmi plac reportajele şi anchetele“

Robert Botici s-a abonat de curând la ziarul „Adevărul".

A luat această decizie când a observat că varianta sa online se îmbunătăţeşte şi se îmbogăţeşte pe zi ce trece. „Am vrut să simt cotidianul pe care obişnuiesc să-l citesc zilnic la birou. Alta e senzaţia când ai o ştire în mână, nu doar în faţa ochilor. De obicei, urmăresc cu sufletul la gură tot ceea ce ţine de eveniment şi actualitate", a declarat bărbatul de 36 de ani, din Deva. De profesie agent de vânzări, hunedoreanul vrea să fie tot timpul la curent cu ceea ce se întâmplă, mai ales atunci când vine vorba de domeniul economic. 

Asta nu înseamnă că nu apreciază şi fotoreportajele care rup cititorul de stresul cotidian sau anchetele care fac referire la justiţia românească. „«Adevărul» este cu adevărat un ziar de calitate, atât din punct de vedere editorial, cât şi de marketing. Suplimentele pe care le are şi colecţiile care-i poartă titlul înseamnă mult pentru cititori", a adăugat Robert Botici.

Recunoaşteţi

Scoaterea la iveală a complicităţilor, confirmarea bănuielilor, reabilitările morale şi surprizele de proporţii prilejuite de incursiunea în memoria vastă şi plurivocă a comunismului, toate acestea au mărit presiunea asupra clasei politice de a se pronunţa faţă de întreg fenomenul comunist şi de a îngădui o reparaţie simbolică faţă de victimele acestuia. Această procedură de reparaţie se înscrie în registrul „greşelii recunoscute, care sunt pe jumătate iertate" pentru că, anterior oricăror compensări materiale şi oricăror îndreptăţiri forţate de împrejurări, reparaţiile simbolice reprezintă o treaptă rigidă şi care nu trebuie ignorată.

De fapt, bunăstarea materială care ar putea surveni în urma unor proceduri rectificative materiale îşi pierde valoarea atunci când în pachetul compensatoriu nu se găsesc şi premisele care conduc la acceptarea de către restul societăţii a poziţiei dezavantajate. Recunoaşterea publică a caracterului moralmente incorect a unei practici trecute poate fi aşadar folosită ca o preţioasă monedă de schimb pentru echilibrarea unei balanţe morale între victimele fostului regim şi ceilalţi membrii ai comunităţii. În posesia acestei unităţi unice de măsură, toate încălcările majore ale drepturilor omului ar fi reglementate cu mai mare uşurinţă. Astfel, s-ar putea evita neplăcerea negoţului politic, ideologic sau mediatic, aşa cum se întâmplă azi, ceea ce face posibil cinicul paradox ca unele injustiţii să fie mai condamnabile decât altele.

Nu puţine au fost cazurile în care, în tranziţia românească, paşii mici de recuperare a democraţiei au fost înnodaţi de indivizi care au ieşit cu vehemenţă obsesivă în faţa publicului. Memoria reţine cazurile unora precum Nicolae Pleşiţă sau Gheorghe Enoiu, torţionarul macabru care îşi întâmpina victimele îmbrăcat într-un cearşaf pentru a nu se murdări de sângele lor. Dar pe lângă teribilele gesturi ale acestor călăi care recunosc făţiş - ba chiar cu mândrie - cariera de torţionar, există mulţi alţi indivizi pe care secretomania maladivă a documentelor ce au rămas sub cheia arhivelor le lasă încă şansa anonimatului. Lucreţia Trăşmeanu!