„M-am trezit la aproap​e 40 de ani fără tată, cu gândul că moartea lui e din cauza mea.” Despre doliu în vremuri de COVID

Vedem zi de zi, de peste un an, statistici cu morţi şi îmbolnăviri de SARS-CoV-2. Ne contaminăm noi sau cei apropiaţi, pierdem oameni dragi, suntem martori la durerile altora şi trăim cu toţii un fel de doliu colectiv după lumea aşa cum o ştiam.

Primul deces al unui pacient cu coronavirus din România a fost în 22 martie 2020, la 25 de zile de la confirmarea primul caz pe teritoriul ţării noastre. În prezent, avem peste un milion de îmbolnăviri cu COVID confirmate, iar decesele numără peste 29.000 de oameni şi tot atâtea familii în doliu. Un doliu care sfidează limitele umanului şi pe care îl pot înţelege cu adevărat doar cei care au trecut prin el. Am strâns poveştile personale, autentice, ale unor oameni pentru care COVID-19 a însemnat moartea cuiva apropiat.

Au fost de acord să-şi facă publică suferinţa gândindu-se la cei care trec, la rândul lor, prin boală, prin teamă sau chiar prin doliu, în speranţa că le-ar putea oferi un sprijin - chiar dacă nu poţi compara o pierdere cu alta şi cea mai grea durere este întotdeauna a fiecăruia.

„Nu înţeleg cum l-am luat”

„Eu, când am luat virusul, purtam două măşti. Eram la filmare la Catedrala Catolică, purtam două măşti şi umblam cu spirtul permanent în buzunar. Am interacţionat de la distanţă cu un coleg care a fost ulterior găsit pozitiv. Nu eram dintre cei care negau virusul, am crezut de la bun început. Deşi am fost în microbuz cu opt persoane, nu l-a mai luat nimeni din echipă. Iar eu, dacă aş fi aflat din seara respectivă că acel coleg a avut coronavirus, n-aş mai fi mers în zilele următoare la ai mei acasă.”

Vorbesc cu Doru Iacovescu, director de imagine, despre care aflasem recent, de la prieteni comuni, că l-a pierdut pe tatăl lui din pricina coronavirusului. Amănuntele avea să mi le spună într-o discuţie lungă, în care „nu înţeleg cum l-am luat” a apărut destul de des, ca şi dorinţa de a arăta, prin propria poveste, cât de uşor poţi transmite virusul cuiva drag, căruia i-ar putea fi fatal, chiar dacă tu, mai tânăr fiind, îl duci mai uşor pe picioare.

„Eu, de când a început pandemia, am stat cu mască, cu distanţare, cu tot ce trebuie. Le-am spus părinţilor mei să nu mai iasă din casă, la cumpărături, să facă liste cu ce au nevoie, că le cumpăr eu şi le duc. Tatăl meu abia împlinise 80 de ani, mama, 70. Eram ca o soacră cu ei, gândindu-mă că sunt informaţi greşit, când eşti în vârstă probabil că toată ziua stai şi te uiţi la televizor şi sunt informaţii contradictorii, credeau că e o conspiraţie, că probabil lor nu li se va întâmpla”, spune Doru.

Înainte de Crăciun, avusese o filmare la Catedrala Catolică pentru care a fost testată întreaga echipă. Mai fusese testat şi în televiziune, ambele rezultate fiind negative.

Unul dintre colegii de la filmare a ieşit însă pozitiv când a venit rezultatul, peste câteva zile. „Atunci la mine s-au pornit o serie de semne de întrebare, întrucât eu în perioada respectivă, neştiind că colegul a fost depistat pozitiv, fusesem la părinţi acasă, la Ploieşti – am avut ceva treabă la finanţe şi am trecut pe la ei. În perioada aceea eu nu m-am simţit tocmai bine, dar am crezut că e tensiune, aveam o stare ciudată, îmi ţiuiau urechile, aveam un fel de tuse pe care nu o bagi în seamă deloc, aveam gust, aveam miros, nu aveam temperatură, eram ca atunci când nu te odihneşti câteva nopţi la rând. Am fost la ei acasă având această tuse, am mâncat o ciorbă, tata a insistat să-mi plătească el un garaj pentru o maşină pe care o terminasem de restaurat, am luat banii şi am plecat”, îşi aminteşte Doru amănuntele ultimei vizite aşa-zis „normale” la părinţii lui.

De Crăciun, Doru urma să-şi vadă părinţii împreună cu prietena, întâi pe ai lui, apoi pe ai fetei. Se pregătiseră cu cadouri, erau aşteptaţi cu cozonaci şi masa pusă. Aflând însă despre testul colegului, cu totul întâmplător, din televiziune, au decis să-şi ia nişte teste rapide de la farmacie. Al prietenei a ieşit negativ, al lui, pozitiv.

A fost convins că este o eroare, dar şi-a anunţat părinţii să nu-i mai aştepte şi să sune la ambulanţă să vină să-i testeze şi pe ei, întrucât avuseseră contact direct cu câteva zile în urmă.

A sunat şi el la 112, ambulanţa a venit a doua zi să-l testeze, iar peste alte două zile a aflat rezultatul: pozitiv. „Am pus iar mâna pe telefon, am întrebat-o pe mama dacă a sunat la 112, ea a zis că da, au venit, i-au testat. Când le-am cerut să văd rezultatul a zis că la ei la Ploieşti nu e ca la Bucureşti. M-a îmbrobodit”, conchide Doru.

Multă vreme după, avea să afle că la telefon li s-ar fi spus că, dacă vor să fie testaţi, trebuie să meargă ei la camera de gardă, la Spitalul Judeţean din Ploieşti. Dacă ar fi aflat la timp că nu a venit nimeni să-i testeze ar fi trimis el teste pentru ei, ar fi făcut ceva. Neştiind, a stat în izolare 14 zile, fără să se simtă rău, a vorbit mai rar cu ai lui, simţindu-i mai agitaţi, doar cât să le spună că e bine.

„Mi-am luat saturaţia de oxigen şi cred că ăsta este un lucru important şi, în multitudinea de informaţii, este lăsat pe planul doi: să-ţi monitorizezi oxigenul. Dacă scade sub 95 trebuie să te pregăteşti măcar să-ţi faci rost de oxigen, să-ţi dai seama că ceva se întâmplă cu tine, pentru că tu te simţi foarte bine, chiar euforic că poţi învinge boala, dar saturaţia ta poate fi foarte scăzută, iar tu să treci în câteva ore la o stare mult mai gravă.”

Doru Iacovescu, director de imagine

De Revelion a stat tot singur, mai venea prietena să-i lase mâncare şi diverse surprize la uşă. Pe 9 ianuarie urma să iasă din carantină, abia aştepta să meargă la ai lui, să vadă că e totul în ordine. Pe 7 era ziua tatălui lui, iar Doru s-a luat cu diverse treburi, aşteptând un moment în care să poate vorbi cu el mai în tihnă.

L-a sunat însă tatăl lui. „L-am simţit în voce foarte slăbit, foarte schimbat, ca un om deprimat, care pare să fi ajuns la un capăt. Vorbea un pic ciudat, nu-l auzeam bine, l-am întrebat de ce e aşa, ce se întâmplă. Păi ce să fac, sunt cu coronavirusul ăsta pe aici pe acasă. Când l-am auzit, nu mi-a venit să cred. Eu ştiam că ei sunt bine, le spuneam oamenilor că şi eu cu virusul sunt bine, şi ai mei, la fel. O cer la telefon pe mama, dar ştii cum sunt bătrânii, să nu te îngrijoreze, a zis că nu ştie el ce vorbeşte, că e doar slăbit, că nu mai iese din casă.”

Doru se simţea bine, dar nu putea să plece oficial din casă. „În momentul ăla te simţi ca un ciumat, nu ştii dacă să dai o mână de ajutor sau mai bine să stai în spate, pentru că tu la rândul tău poţi da mai departe boala. Apoi m-a sunat tata înapoi, a zis că sunt eu prea incisiv, iscoditor, că plânge mama, că ei au nevoie de linişte. Am ales să cred ce era mai uşor de digerat”, spune Doru.

„Am descoperit că, practic, eu i-am îmbolnăvit pe ei”

După terminarea carantinei s-a dus să-i vadă, a doua zi dimineaţă. La părinţi acasă „se simţea ceva sumbru, tata era la pat, nu putea să se ridice, respira greu, eu mă dusesem cu testul de farmacie în buzunar, bănuind că ceva e în neregulă. M-am dus, l-am testat, mi-a dat pozitiv. În momentul ăla m-am pierdut cu firea, am devenit furios, m-am dus la farmacie să mai cumpăr un test pentru mama. Mă gândeam, tata are coronavirus, mama se simte bine, trebuie să-i izolez cumva. La mama, testul a ieşit negativ. Tata din dormitor până în baie gâfâia, am cumpărat un pulsoximetru, i l-am pus la deget, saturaţie 70 şi ceva. Am vorbit cu un vecin, l-am aşezat pe un scaun, l-am dat jos pe scări cu scaunul, l-am urcat în maşină, i-am spus mamei să pregătească lucrurile pentru spital, am mers cu el în maşină până la Bucureşti cu 160-170 pe oră, direct la Balş la camera de gardă. L-au internat, mi-au zis că e grav, au testat-o pe mama, a ieşit negativă”, povesteşte rapid Doru în ce s-a transformat ziua în care era în plan doar să-şi vadă părinţii, în trecere, în drum spre Brăila, de unde era prietena lui. 

La Balş, când a trebuit să fie date detalii despre istoricul medical al tatălui şi evoluţia bolii, Doru a aflat lucruri despre care nu avusese habar – că tatăl lui făcuse mai demult o depresie datorată faptului că nu mai putea să meargă bine, având poliartrită, că în urma depresiei stătea izolat, că a avut o problemă cu nişte hemoroizi şi asta l-a dus la anemie şi că prima dată mama lui ar fi avut coronavirus, manifestat la câteva zile după ce fusese el acasă.

„Şi uite aşa, la ieşirea din carantină, când mă pregăteam să îmi iau viaţa din urmă, am descoperit că practic eu i-am îmbolnăvit pe ei. E o cruce pe care nu ştiu cum să mi-o port, deocamdată sunt pe picioare.”

Doru Iacovescu, director de imagine

„Era mâhnit, descumpănit că îl lăsăm acolo, abia a întors capul să ne privească”

Totul s-a întâmplat repede, inuman şi cumva românesc, până la urmă, în ziua internării la Balş, crede Doru: „Nu e cum vedem prin filme, când apuci să-ţi iei la revedere, să vă iertaţi, să vă mulţumiţi, să ai o încheiere necesară sufletului şi psihicului. Seara l-am mai văzut o dată când l-a luat infirmierul şi l-a dus la salon pe scaun, era mâhnit, descumpănit că îl lăsăm acolo, abia a întors capul să ne privească. El, care era în tinereţe manechin pentru frizeri şi apărea pe afişe, acum avea un păr neîngrijit, părea că nu-i pasă de nimic. Şi aceea a fost ultima imagine cu el.”

Din păcate, la Balş au ajuns prea târziu, iar evoluţia nu a fost una bună, chiar dacă ei sperau în fiecare zi într-o minune, dat fiind că, exceptând durerile articulare, tatăl lui Doru era un om sănătos, nefumător, normoponderal. Doru îşi aminteşte cum, după primele zile în care, nu-şi dă seama de ce, nu şi-a putut folosi cartela, tatăl lui i-a sunat de pe telefonul unui coleg, nervos şi supărat că l-au lăsat în spital fără cartelă încărcată, ceea ce i-a dat un pic de speranţă. Poate faptul că era nervos era un semn bun.

Continuarea articolului, aici