EXCLUSIV Doina Alexandru Xifta, publicist: „Europa Liberă era bruiat în România și mulți români au făcut închisoare că au ascultat“
0Postul de radio susținut de americani, Europa Liberă, a transmis emisiuni care conțineau informații și critici la adresa regimurilor comuniste din Est. Mulți dintre intelectualii români aflați în exil au colaborat cu acest post, încercând ca mesajele de încurajare să ajungă în România.
Radio Europa Liberă a fost glasul care le-a arătat românilor ce înseamnă libertatea dincolo de granițe, care a încercat să pună sub lumina reflectoarelor atrocitățile regimului comunist.
Fiind considerat un pericol, comuniștii au încercat să reducă la tăcere postul de pe ambele fronturi: în țară era interzis, cei care erau prinși că ascultă fiind condamnați la închisoare, iar oamenii care transmiteau din străinătate erau în permanență sub sabia lui Damocles.
Printre cele mai cunoscute acțiuni împotriva postului de radio este atentatul cu bombă din 1981, de la sediul central din München, pus în aplicare de teroristul Carlos Șacalul și banda sa.
Doina Alexandru Xifta, una dintre cele mai cunoscute voci de la departamentul românesc al radioului Europa Liberă din perioada comunistă, a povestit în exclusivitate pentru „Weekend Adevărul“ cum a fost tinerețea în România comunistă, cum a ajuns în Germania și, mai ales, să lucreze în redacția de acolo.
Știrile și interviurile sale cu personalități românești de marcă sunt o punte peste timp prin care românii pot afla despre suferințele, onoarea și demnitatea martirilor politici din acele vremuri – după 1990, Doina Alexandru s-a numărat printre apropiații lui Corneliu Coposu, după moartea Seniorului primind în grijă manuscrisele sale din anii ’30.
„Weekend Adevărul“: Ați emigrat în 1975, în Republica Federală Germania, și v-ați angajat la departamentul românesc al postului de radio Europa Liberă. De ce ați simțit nevoia să plecați din România? Cum ați reușit acest lucru, ținând cont că la acea vreme emigrarea era aproape imposibilă?
Doina Alexandru Xifta: Am emigrat din România oficial în 1975 spre a mă stabili în Germania. Pare simplu pentru vremurile de acum, dar în anii ’70, România era încă o mare pușcărie, din care nu se putea evada decât trecând ilegal granițele, rămânând în Vest dacă erai trimis în interes de serviciu, ori erai cumpărat de rudele din străinătate. Regimul comunist avea intermediari care mijloceau vânzarea de sași și evrei, în principal, contra unor sume importante de bani. Cum părinții soțului se aflau în Germania, au plătit o sumă însemnată în mărci germane ca să primim pașapoarte pentru „reîntregirea familiei“. Persoana prin care se efectuau aceste vânzări de sași avea ca acoperire un magazin de artizanat românesc la Reutlingen, lângă Stuttgart. Pe lângă suma achitată, pentru a primi pașaportul, a trebuit să lăsăm și apartamentul proprietate personală, în care s-a instalat imediat un securist. Acesta a fost prețul libertății!
Înainte de 1975, ați mai fost plecată din țară?
Până în acel moment, până la 29 de ani, singura mea călătorie în străinătate fusese o excursie de jumătate de zi la Varna, în Bulgaria. Cu acordul lui Ion Iliescu, șeful UTC, care aprobase cu mărinimie o excursie studențească de la Costinești la Varna. Pare ciudat pentru vremurile de azi, dar încă din școala primară până după terminarea facultății, generația noastră și cea precedentă au fost lipsite de libertăți și drepturi elementare: de mișcare, de exprimare a opiniei, de practicare a unui cult religios. De exemplu, de Paște, conducerea Liceului „Vasile Alecsandri“ din Galați ne organiza serate dansante, adică eram încuiați în Casa de cultură „Shalom Alehem“ să dansăm, ca nu cumva să mergem la biserică în noaptea de Înviere! Nu aveam voie să purtăm mini-jupe, iar colegii care purtau plete erau adesea ridicați de pe stradă de milițieni și tunși cu forța. Dar ce contau aceste interdicții pe lângă suferințele celor din închisori sau de la Canal?! Nu a existat familie care să nu aibă măcar o rudă aflată în pușcărie, desigur, cu excepția familiilor de oportuniști care intraseră în partidul comunist de îndată ce bolșevismul fusese instaurat la noi cu tancurile sovietice, în 1944.
O adolescență cu interdicții și constrângeri
Care era sentimentul pe care îl aveați trăind în acel regim al terorii?
Oricine însemna ceva sau avea ceva era considerat un dușman al orânduirii socialiste. Libertatea cuvântului era suprimată, orice opinie critică la adresa regimului era o crimă, ascultarea posturilor de radio străine, îndeosebi Vocea Americii și Europa Liberă, erau de ajuns ca să fii aruncat în pușcărie. Nu atât lipsurile materiale, cât interzicerea drepturilor omului au provocat încercările disperate ale românilor de a fugi în Occident, de multe ori cu riscul vieții. Acest șir de interdicții și constrângeri l-am resimțit și eu din plin în adolescență și tinerețea mea. În școala primară eram siliți să începem cursurile cântând imnul sovietic și pe cel românesc, purtam uniforme cu număr matricol, nu aveam voie să citim autorii interziși din literatură română, nu aveam voie să primim cărți, nici reviste din străinătate, iar în vacanțe eram obligați să prestăm muncă „voluntară“ la cartofi și porumb! Nu aveam voie să ne ducem la cinematograf, puteai fi exmatriculat din liceu dacă erai văzut la film și erai identificat după numărul matricol de pe uniformă! Evident, contau și excesele provinciei, dar aveai suficiente motive să-ți dorești să părăsești raiul comunist.
Ați simțit că s-a produs la un moment dat o schimbare?
Anii facultății au adus unele schimbări. Atmosfera generală se mai relaxase. Cu un an înainte să intru la facultate, prin decretul din 1964, fuseseră eliberați din închisoare deținuții politici, unii după o detenție de două decenii și chiar mai mult. Între 1965-1971 s-a produs așa-numitul „dezgheț“, când nu mai domnea teroarea anilor ’50: au început să apară traduceri din literatură occidentală, să se difuzeze filme americane, franceze, italiene, spaniole, nu numai veșnicele producții sovietice. Totul a durat până la vizita lui Ceaușescu în China, în 1971. Mă aflam la mare cu un grup de prieteni, când am citit îngroziți Tezele din iulie lansate de Ceaușescu, inspirate de revoluția culturală maoistă. Dezghețul luase sfârșit. Abia absolvisem Facultatea de limbi germanice, secția engleză. Eram repartizați în învățământ în diverse posturi la țară sau în orașe de provincie cu obligația de a rămâne „legați de glie“ doi ani după repartizare. Dacă aveai pile, obțineai desigur un post în Capitală. Nu aveam, am făcut doi ani naveta la 60 de kilometri de București, iar apoi am obținut prin concurs un post de referent la Secția de Schimb internațional la Biblioteca Națională. Când mi-am depus actele de emigrare în Republica Federală Germania a trebuit să părăsesc acel post, m-am transferat la CDCAS, un centru de documentare pentru arhitectură și sistematizare, unde am lucrat ca traducător de engleză, până am primit aprobarea de emigrare în Germania, în mai 1975.
Închisoare dacă ascultai Europa Liberă
În ce circumstanțe ați ajuns să lucrați la Europa Liberă, radioul văzut de comuniști ca unul dintre principalii săi dușmani din străinătate?
Odată ajunsă la München, am urmat cursuri de germană, iar acolo am întâlnit colegi români, prin care am ajuns să cunosc o parte din exilul românesc din Bavaria. Așa l-am cunoscut pe Ion Ioanid, viitorul autor al memorabilei cărți „Închisoarea noastră cea de toate zilele“, care era crainic la postul de radio american Europa Liberă. Am devenit buni prieteni, cu el și cu soția lui, Nora. A fost ideea lui Ion să mă angajez la radio. Eu nu aș fi îndrăznit să încerc de una singură. Auzisem încă din copilărie de acest post legendar, fiindcă părinții mei îl ascultau cu sfințenie, seară de seară. Când am pătruns în clădirea radioului de lângă Grădina Engleză (Englischer Garten), eram foarte emoționată. Ion făcuse un plan să mă duc singură la directorul postului, Noël Bernard, și să-l întreb dacă are vreun post liber în departament. De aceea, nu a vrut să urcăm pe scara principală, spunându-mi că nu are numai prieteni în departament și că nu vrea să știe nimeni că el m-a adus în redacție. Zis și făcut, urcăm amândoi pe scara secundară spre etaj, pe când de sus cobora un domn care s-a oprit să vorbească cu Ion. Eu rămăsesem pe loc, așa că Ioanid a trebuit să mă prezinte. Mi-am mormăit numele, dar domnul m-a rugat, imperativ, să repet, fiindcă nu înțelesese bine. Totodată, s-a prezentat și el: Noël Bernard. Direct în gura lupului! Ioanid nu a mai avut încotro și i-a spus că sunt o prietenă de curând venită din România, că știu engleză și mă interesează să lucrez la radio. Noël Bernard ne-a invitat în biroul lui, m-a supus la un fel de interogatoriu, cu întrebări scurte și precise, m-a pus să traduc pe loc un articol din „New York Times“, iar apoi mi-a întins două pagini imprimate și mi-a spus: „De luni poți să începi să lucrezi ca freelancer la «Articolul Zilei». Pe urmă, mai vedem, momentan nu am un post liber“. Nu vă puteți imagina ce bucurie a fost pe noi! Mai ales Ioanid era amuzat de cât de surprinzător se derulase totul! Așa a început munca mea de aproape 20 de ani la radio, întâi ca freelancer, colaborator extern, ulterior ca redactor la știri, la programul politic, și apoi autor de programe: „Din lumea comunistă“, „Cronica 90“ și „Lumea creștină“.
Ați fost una dintre vocile care i-au informat pe românii din țară despre ce se petrece în restul lumii într-o perioadă în care accesul la știri veridice era practic inexistent. Ce gânduri v-au transmis compatrioții noștri de-a lungul vremii despre rolul dumneavoastră în acest proces?
Până în anii ’90, în anii Războiului Rece, informațiile directe de la compatrioții veniți din România erau foarte puține și sporadice. Nu erau mulți cei care se încumetau să viziteze redacția Europei Libere. Cei curajoși riscau și veneau să vorbească despre tot ce era cenzurat în țară. Postul era bruiat în România, iar ascultarea și difuzarea știrilor provenite de la acest post de radio erau pasibile de pedepse cu închisoarea. Au fost mulți români condamnați pentru acest delict. Principalele surse de informații despre România proveneau de la agențiile occidentale de presă și de la secția de monitorizare a postului, secție care înregistra tot ce difuza Radiodifuziunea română. Textele erau analizate și comentate de redactorii noștri de la „Actualitatea românească“. Aceasta era, de altfel, emisiunea care îl deranja cel mai mult pe dictatorul de la București.
„Trei directori au murit de cancere galopante, cauzate probabil de iradiere radioactivă“
Ați avut de suferit dumneavoastră și familia pentru că ați lucrat la Europa Liberă?
Împotriva directorului postului și a redactorilor de la „Actualitatea românească“ veneau cele mai multe scrisori de amenințare cu moartea. Dar nici noi, titularii altor programe, nu eram scutiți de amenințări transmise de Securitate prin telefoane sau direct rudelor din țară. O vreme, la începutul activității mele la radio, Securitatea nu mă identificase – aveam aproape toți pseudonime – și îmi lăsase în pace părinții. Când prin spionii infiltrați m-au identificat, au început să facă presiuni asupra părinților mei, să mă convingă să-mi dau demisia, fiindcă altminteri vor suporta ori părinții, ori eu, consecințe grave. Prin ce chinuri psihice au trebuit să treacă bieții părinți bătrâni... Securiștii din Galați au avut cinismul să-i propună tatălui meu să-l doteze cu un reportofon ca să mă înregistreze, când veneau în vizită în Germania, pe mine și pe cei care-mi intrau în casă! Aceasta fiind o condiție ca să le aprobe viza să vină la mine. Atunci, tata le-a spus că intră în greva foamei în fața sediului Securității, chiar dacă din cauza acestui protest nu va mai căpăta niciodată viza să mă poată vizita în Germania. Dar va anunța și postul Europa Liberă din ce motiv intră el în greva foamei. Atunci, l-au lăsat în pace. Între timp, avusese loc și Conferința de la Helsinki, eveniment în urma căruia părinților mei și altor părinți ai colegilor li se dădea voie să vină anual să ne viziteze. La München, mâna lungă a Securității a ajuns cu consecințe fatale pentru trei directori: Noël Bernard, Mihai Cismărescu și Vlad Georgescu. Toți trei au murit în plină maturitate, de cancere galopante, cauzate probabil de iradiere radioactivă. Ion Pacepa a mărturisit în cartea sa „Orizonturi Roșii“ că Ceaușescu dăduse ordin să fie reduși la tăcere ziariștii incomozi de la Europa Liberă. Cine și unde au fost plasate elementele radioactive, nu a dezvăluit nici după patru decenii Securitatea ucigașă. Nu au fost singurele morți suspecte din departamentul românesc, mai mulți redactori au sfârșit în urma unor forme subite de cancer. Chiar Ion Ioanid și soția lui s-au îmbolnăvit simultan de cancer. Emil Georgescu, principalul comentator al emisiunii „Actualitatea românească“, a murit după ce fusese atacat și i se provocaseră 26 de răni de cuțit. La Paris, Monica Lovinescu a fost, de asemenea, victima unui atentat.
Este cutremurător ceea ce povestiți...
Din păcate, vor rămâne necunoscute toate jertfele jurnaliștilor secției române, în marea cruciadă dusă de Vocea libertății de la München spre difuzarea de informații necenzurate către România, între 1954 și 1995. Securitatea reșapată în SRI nu a considerat că are obligația morală de a desecretiza acțiunile teroriste împotriva acestui post de radio. E bine cunoscută însă implicarea serviciilor românești și a teroristului Carlos Șacalul în atacul cu bombă asupra sediului radioului în 1981. Era vizată secția română, dar au căzut victime membri ai departamentului cehoslovac. Faptul că nu au fost dezvăluite acțiunile criminale ale Securității și spionilor regimului comunist împotriva Europei Libere demonstrează, fără tăgadă, continuitatea și faptul că nu s-a schimbat decât eticheta! Altminteri, SRI ar fi căutat să se delimiteze de activitatea malefică a vechii Securități și ar fi desecretizat ordinele și acțiunile teroriste comise nu numai împotriva membrilor posturilor de radio ostile dictaturii, ci și împotriva unor personalități ale exilului românesc.
Ați debutat literar în 1966 cu versuri în revista „Luceafărul“, iar debutul editorial l-ați avut în 1994 cu volumul de poeme „Niciodată liniștea“. Pe 10 noiembrie 2022 ați lansat un nou volum de versuri, „Cuvinte care trec, Cuvintele care nu trec“, despre care Ana Blandiana a spus că dacă o citim, ne va apropia de Dumnezeu și de poezie. În ultimele pagini ați enumerat toate numele celor care au lucrat la Europa Liberă. Ce mesaj ați dorit să transmiteți prin acest omagiu extrem de emoționant?
Activitatea mea literară poartă semnele create de fractura exilului. Odată plecată din România, după ce m-am angajat la postul de radio american, nu mai era posibilă vreo apariție a mea în presa din România. Nici nu mai puteam veni în țară sau în vreun stat comunist, fiindcă fusesem avertizați de către conducerea americană că nu ni se poate garanta siguranța. Așa că, în afară de textele politice din redacție, scriam poezii doar pentru sertar. Abia în 1994 am publicat o culegere de versuri din acea perioadă, la Editura Dacia din Cluj.
„Coposu a fost fericit când și-a putut îndeplini promisiunea făcută lui Maniu în arest la Malmaison“
„Weekend Adevărul“: Când l-ați cunoscut pe Corneliu Coposu?
Doina Alexandru Xifta: Imediat după evenimentele din Decembrie 1989, am avut voie să călătorim în țările foste comuniste. S-a deschis chiar un birou al Europei Libere la București. Am revenit în primăvara anului 1990, după 15 ani de absență, în toiul manifestației din Piața Universității. O atmosferă în care toate iluziile noastre păreau încă posibile. Prima persoană pe care am dorit s-o cunosc a fost Corneliu Coposu, despre care știam că a fost secretarul particular al marelui om politic Iuliu Maniu și care abia înscrisese PNȚCD între primele partide reînființate în România. I-am aflat adresa, strada Mămulari 19, și m-am dus să-i iau un interviu, primul transmis de domnia sa la Europa Liberă. A fost începutul unei strânse prietenii cu care m-a onorat Seniorul. În anii ce au urmat, domnul Coposu a venit de mai multe ori în redacție pentru a-și afirma opiniile, cum în țară nu era invitat la TVR, iar televiziunile particulare nu apăruseră încă.
Amintirile, confiscate de Securitate
Una dintre cele mai importante apariții din activitatea dumneavoastră publicistică s-a consemnat în 1996, când a fost publicată cartea-interviu cu Corneliu Coposu, „Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru“, tradusă și în limba engleză. Care sunt învățămintele pe care românii le pot trage din această carte?
Am avut ocazia să-i ascult povestirile istorice din perioada când era „umbra“ lui Maniu, mâna lui dreaptă, victoriile și înfrângerile țărăniștilor, amintirile dramatice din închisoare și domiciliul obligatoriu în Bărăgan. Îl întrebam mereu de ce nu le așterne pe hârtie. Îmi răspundea că nu mai avea timp, iar ce scrisese în trecut fusese confiscat de Securitate. În vara anului 1995, pe când se afla în Germania, i-am înregistrat, la dorința sa, memoriile, urmând să le completăm la București. Nu a mai fost posibil, boala și moartea sa au curmat firul amintirilor. Atât cât am înregistrat a apărut după dispariția Seniorului în cartea-interviu.
Ce pot afla cititorii din cartea publicată în 1996?
Pot afla despre lupta eroică a fruntașilor politici ardeleni conduși de Iuliu Maniu, uniți cu partidul lui Ion Mihalache spre a impune drepturile țărănimii. Personalitatea puternică, demnă și integră a lui Maniu se află mereu în centrul povestirilor lui Corneliu Coposu. Cititorii mai puteau afla de la un martor ocular împrejurările în care s-a produs Actul de la 23 August, instaurarea regimului comunist și sfârșitul partidelor istorice; înscenarea de la Tămădău din 1947 și arestarea întregii conduceri a PNȚ, inclusiv a lui Corneliu Coposu. Sacrificiul, suferințele și demnitatea cu care și-au susținut convingerile acești mari oameni politici, opoziția lor la ideologia marxistă și la încălcarea tuturor drepturilor ne justifică existența noastră ca popor, nu ca simplă populație. În ciuda torturilor și a umilințelor din pușcării și de la Canal, Corneliu Coposu nu era umbrit de resentimente ori de dorința de răzbunare, ci mai curând de compasiune pentru degradarea omului devenit torționar sau ucigaș. Pentru oamenii de onoare din generațiile trecute, cuvântul dat era dat până la moarte. Corneliu Coposu mi-a mărturisit că a fost fericit în 1990, când și-a putut îndeplini promisiunea făcută lui Iuliu Maniu în arest la închisoarea Malmaison, de a reînvia partidul țărănesc.
„Onoarea era considerată bunul cel mai de preț“
Care este cea mai importantă confesiune pe care Seniorul v-a făcut-o în seria de discuții?
Era mai curând un regret în legătură cu jurnalul pe care nu reușise să-l alcătuiască, deși recuperase în 1994 manuscrisele ascunse la un prieten, într-o valiză, timp de 47 de ani. Acele însemnări, notițe, fișe aflate în celebra valiza înmânată unui prieten în 1947, înainte de arestare, urmau să reconstituie un jurnal început de autor încă din anii ’30. După moartea Seniorului, surorile sale Rodica și Flavia mi-au încredințat documentele păstrate în manuscris, cu speranța să le pot descifra și reface Jurnalul. Eram conștientă de valoarea acelor file ce consemnau în principal activitatea cotidiană a lui Iuliu Maniu și evenimentele politice în desfășurare, întâlnirile cu Regele, cu diplomații străini, strategia de a scoate țara din Alianța cu Germania și a o trece de partea Aliaților, acțiunile secrete întreprinse în acest scop. În final, încercările disperate ale lui Maniu de a-i convinge pe diplomații străini aflați la Bucureșți să nu abandoneze România în ghearele comunismului sovietic. Corneliu Coposu era convins că Sfinxul de la Bădăcin era un om care se naște o dată la două secole. De aceea, regreta amarnic că-i fusese confiscat la o percheziție și manuscrisul monografiei gata de tipar, „Istoria unui tribun. Viața lui Iuliu Maniu“. Din pagina introductivă a unui document depus la Arhivele Statului în 1978, mai aflăm că Seniorul considera o datorie cetățenească să relateze despre evenimente la care fusese martor ocular. Desigur, cu atât mai mult cu cât istoria acelor ani era rescrisă și reinterpretată de istoricii partidului comunist. Iată că, o dată în plus, Corneliu Coposu își îndeplinise și această ultimă datorie cetățenească față de țara care i-a oferit doar 33 de ani de libertate, l-a aruncat 17 ani în temnițe și domiciliu forțat, iar pe mentorul său, artizanul Unirii, l-a judecat la vârsta de 75 de ani, condamnându-l la 104 ani de închisoare și aruncându-i pentru vecie osemintele la groapa comună din cimitirul săracilor din Sighet.
O altă lucrare emblematică care vă are ca autor este volumul „Iadul alb – Doina Alexandru în dialog cu Titi Georgescu“, ce cuprinde mărturiile ofițerului Dumitru Georgescu din prizonieratul de cinci ani în Gulagul sovietic și în lagărele de la Cercul Polar. Este această carte o lecție de istorie care nu trebuie să se mai repete?
Tot despre mărturii este vorba și în această carte. Am încercat să salvez de la uitare o parte a amintirilor acestui ofițer român obișnuit, dar exemplar prin constanta sa verticalitate morală. Un om care a considerat sfânt jurământul dat Regelui și nu a acceptat să-și scurteze prizonieratul la ruși, intrând în divizia Tudor Vladimirescu şi Horea, Cloșca și Crișan. Așa se comportau oamenii de onoare ai generației sale: își făceau datoria față de Rege și țară și nu abdicau de la idealuri. Onoarea era considerată bunul cel mai de preț. Iadul alb a fost lagărul de la Oranki, în care Dumitru Georgescu a demonstrat că trădarea este sub demnitatea ofițerului român. Ca motto al acestei cărți-interviu am găsit un citat din Pedro Calderon de la Barça: „Al Rey la vida y la hacienda se han de dar, pero el honor es patrimonio del alma y el alma solo es de Dios“ (trad. – „Regelui să-i dăruiești viața și averea, dar onoarea este patrimoniul sufletului, iar sufletul îi aparține numai lui Dumnezeu“). Așa a fost acest militar român dispus să-și dea viața pe front pentru Rege și Ţară! Averea moștenită din strămoși i-a luat-o statul comunist, dar onoarea nu i-a răpit-o nimeni, niciodată! Aceștia sunt eroii mei acum: martirii închisorilor, oamenii verticali pe care nu i-au frânt bătăile și anii de pușcărie. Așa cum pe vremuri erau admirați cavalerii, luptătorii pentru adevăr și dreptate, tot așa ar trebui să ne fie repere aceste caractere de bronz, români care își apărau convingerile și credința chiar cu prețul vieții. Ar trebui să căutăm în ADN-ul nostru ceea ce ne înrudește cu ei. Prea multe compromisuri ne-am obișnuit să acceptăm, prea multe convingeri diluate, prea căldicei am devenit. E mare nevoie de claritate morală. Cu alte cuvinte: „Vânătorul și prada nu pot să semene, Călăul cu victima nu se confundă, Lupii cu mieii nu se împacă, Uleiul în apă nu se afundă!“ (n.r. – un citat din poezia „Masca“, din volumul „Cuvinte care trec, Cuvintele care nu trec“).
Se încarcă comentariile...
