Elegia colaboratorului 'telectual

rest se dovedesc a fi fost colaboratori ai Securităţii. Mecanismul pervers al deconspirării face ca pionii de ieri, cele mai mici rotiţe ale sistemului comunisto-securist, colaboratorii, să fie

rest se dovedesc a fi fost colaboratori ai Securităţii. Mecanismul pervers al deconspirării face ca pionii de ieri, cele mai mici rotiţe ale sistemului comunisto-securist, colaboratorii, să fie astăzi, în bună măsură, persoane publice. Nu liderii comunişti - cu câteva excepţii, din specia lui Iliescu -, nu securiştii. Iată de ce oprobriul public este focalizat perfid nu pe cei care deţineau puterea reală, ci pe colaboratori. Nu înseamnă că vina acestora ar fi inexistentă, dar nu putem să nu observăm parşivenia. Dintre elitele culturale care se vădesc a fi fost colaboratori, mulţi mărturisesc abia acum - ceea ce are un efect bulversant pentru omul cinstit. Te doare pentru durerea şi lipsa de curaj de a rupe pisica la timpul potrivit, măcar imediat după '89. Te simţi jenat pentru oportunismul consecvent - prins la-nghesuială, omu' catadicseşte să facă azi mărturii pigmentate cu savantlâcuri. Ba unii se pierd şi în jalnice eschive: că ar fi fost "patrioţi", că au semnat numai de bine. În căutarea căinţei pierdute, mulţi ne servesc ipocrizii ieftine.... Am văzut numeroşi oameni abătuţi şi melancolici în aceste zile. Cum pot să fiu ferm şi totodată generos cu cel care-şi povesteşte acum colaborarea? Pentru unii, răspunsul l-ar putea aduce creştinismul asumat, numai că Biserica se zbate ea însăşi în penibile eschive... Sunt ei, intelectualii colaboratori, nişte victime? Cei care au fost chinuiţi şi şantajaţi în închisori precum Al. Paleologu, indubitabil, da. Cei care n-au găsit forţa să spună NU în perioada ceauşistă, când asta era deja posibil, în anumite limite, sunt victimele propriilor iluzii şi neputinţe. Hrănind sistemul, mecanismul diabolic a făcut ca victima să genereze victime. Dar a existat şi intelectualul-lichea, cel care a turnat cu plăcere, chiar fără dosar şi fără angajament. Cazuri de genul culturnicilor de la revista "Săptămâna" nu au leac. A judeca elita intelectuală en gros - iată prostia complexaţilor şi a năucilor de azi.Este clar că nu există soluţie, ci soluţii. După cum fiecare caz în parte este o dramă unică şi plină de nuanţe. Oricare dintre noi are prilejul să-şi ierte prietenii şi oamenii de suflet în care a crezut. Unii au şi făcut-o, boiereşte. Fiecare mărturie este o rană de care societatea românească, plină de puroiul comunist, abia acum devine conştientă. Cum gestionăm mizeria? Cum îmi ajut prietenul, omul în care am crezut, la care ţin şi care poate că m-a turnat chiar pe mine? Cum reuşesc să diger eu însumi tristele mărturii ale celor care au colaborat - iată întrebări la care viaţa ne condamnă astăzi. Adevărul ne va face liberi. Tristeţea generată de confesiunile unor oameni în care am crezut cu toţii - şi în care am vrea încă să mai credem - ne îndeamnă să afirmăm că şi iertarea ne va face liberi. Altfel vom fi încă, astăzi, după atâţia ani, sclavii Securităţii. Deoarece caruselul mărturisirilor târzii ne leapădă melancoliei parcă mai mult pe noi, victimele, decât pe cei care mărturisesc. Nu de tristeţe să ne fie frică, ci de potenţiala ei veşnicie.Timpul mărturisirii, obligatoriu depline, fără eschive, fără rest, va trebui să fie înlocuit de timpul reconcilierii. În funcţie de gradul în care vom şti să digerăm cu maturitate mizeria de azi vom încheia fiecare elegie a colaboratorului (cu sau) fără caracter, dar 'telectual.