Editorial Ovidiu Nahoi: Răspuns pentru Cartianu şi Vlădescu: „Aici nu-i vorba de Robin Hood!”

Tema „bogaţi contra săraci” a ajuns una intens discutată după declaraţiile de vineri ale directorului FMI Dominique Strauss Kahn.

Vorbind în cadrul Forumului Financiar Sud-Est European, ministrul Finanţelor, Sebastian Vlădescu, a afirmat că România nu are atâţia bogaţi pentru a putea împărţi resurse tuturor săracilor. O continuare – cât de firească, îi las pe cititori să aprecieze – a articolului de azi aparţinând redactorului şef al ziarului Adevărul, Grigore Cartianu. Un articol în care, după ce spunea că am avut dreptate atunci când am arătat că principala sursă de economii este închiderea robinetelor financiare către clientelele politice şi nu tăierea veniturilor celor săraci, colegul meu îi trage un perdaf lui „musiu Strauss Kahn”, i-o zice verde-n faţă, aşa, ca să-l ţină minte.

Cred că merită să le reamintesc cititorilor ceea ce am spus în comentariul de luni, intitulat „Lichidaţi-l pe Strauss Kahn!”. Am spus că îi dau dreptate şi că, la rândul meu, cred că puteau fi găsite şi alte soluţii, în afara sărăcirii şi mai accentuate a celor săraci. Am mai spus că principala soluţie ar fi fost închiderea robinetelor către ”sistemul ticăloşit”,  aşa cum l-a numit însuşi Traian Băsescu - acea mafie de stat abonată la contracte preferenţiale pe bani publici. Am mai spus că, din păcate, Puterea a eşuat în a închide aceste robinete care au alimentat averi colosale. Şi am mai spus că mi se pare normal ca, în acest moment greu, românii să suporte costurile scoaterii ţării din noroi după cum au profitat, fiecare, de cei 20 de ani de tranziţie. Cum să se facă asta, e treaba decidenţilor politici. Am mai spus că a-l acuza noi pe DSK de ”stângism” – ca şi cum a fi de stânga e un fel de boală ruşinoasă şi nu o opţiune democratică, adaug acum... – este cel puţin neserios. Şi m-am întrebat ce ne dă dreptul nouă, cu sistemul nostru politic atât de vag conturat ideologic, să le lipim altora asemenea etichete. Şi am mai spus ceva: că în loc să-şi asmută buldogii mediatici la beregata lui DSK, mai bine Puterea ar înceta se mai prefacă a nu pricepe sensul declaraţiilor acestuia. Că ar trebui să se întoarcă cu faţa la societate şi să-i ceară ei soluţii pentru demontarea ”sistemului ticăloşit”. Fiindcă de la actualul sistem politic, slabă nădejde!

Nu am a retracta nimic din ceea ce am scris în articolul meu de luni.

Dar aici pur şi simplu nu-i vorba despre Robin Hood! Evident că a lua de la unii şi a împărţi altora nu poate fi o soluţie. Nu de redistribuire e vorba, aşa cum fals sugera ministrul Vlădescu, ci de cu totul altceva: e vorba despre solidaritate şi încredere.

Să încep cu încrederea: cum să ai încredere că sacrificiile vor duce undeva atâta timp cât programul de austeritate este susţinut de aceiaşi oameni care nu demult ne anunţau, rânjind cu gurile până la urechi, că am ieşit din criză?

Şi să continui cu solidaritatea: românii trebuie să facă sacrificii pentru ieşirea din criză. De plătit, vor plăti, nicio grijă! Prin reduceri de venituri, prin pierderea locurilor de muncă mai ales în mult umflatul sector public, prin inflaţie, prin taxe crescute – apropos, ne spune şi nouă guvernul care a fost efectul economic real al introducerii impozitului forfetar? Dar al interzicerii cumulului pensii-salarii? Dar al tăierii „pensiilor şi salariilor nesimţite”? Dar al „Primei case?”

România are nevoie de un plan credibil, care să-i unească forţele. Cu toţii avem de tras, dar s-o facem fiecare după puteri şi posibilităţi. Nu poate exista solidaritate când, la un pol al societăţii oamenii sunt chinuiţi prin tăieri abrupte de pensii şi salarii, iar la celălalt continuă dezmăţul pe contracte grase din bani publici.

Această soluţie nu poate funcţiona pur şi simplu fiindcă nu are cum să aibă susţinere socială şi conţine germenii unor rupturi sociale ce vor marca România pe termen lung. Asta am înţeles eu din declaraţiile „franţuzului” DSK, demascat drept stângist în campanie electorală. Şi mă mai întreb ceva: dacă pe acela care ia de la bogaţi şi dă la săraci îl cheamă Robin Hood, cum se numeşte cel care procedează invers?

În ce mă priveşte, nu voi fi niciodată de acord cu măsurile care duc la adâncirea  discrepanţelor sociale şi aşa colosal de mari în România. Nu cred că o societate puternic polarizată poate fi una competitivă. Nu cred că astfel vom avea oameni cu un nivel mai ridicat de educaţie, cu o încredere sporită în reguli şi instituţii, iar nu în lideri providenţiali.

Nu cred că acesta este drumul către o societate de succes şi către o viaţă normală.

Nu-mi doresc să trăiesc într-o societate de tip latino-american, condusă de o juntă grupată în  jurul unui şef autoritar, împărţită într-o masă de săraci telenovelizaţi şi un grup de super-bogaţi, păziţi de ziduri de beton şi armate private, care se deplasează de acasă la birouri cu elicopterele, pentru a nu fi agresaţi de cerşetorii şi tâlharii de pe stradă. Nu vreau să văd în ţara mea imagini precum cele din Argentina de acum un deceniu, când săracii disperaţi atacau hypermarketurile.

Cred cu tărie că principlul scop pentru care unii oameni îşi asumă puterea este tocmai de a evita o asemenea evoluţie periculoasă. Statul trebuie reformat din temelii. Trebuie să fim cu toţii implicaţi în asta şi, evident, trebuie să plătim cu toţii, fiecare după cât poate să ducă. Măcar atât să învăţăm din această criză: că trebuie să apună vremurile în care plătesc numai cei fără de putere.

Dacă din cauza asta paznicii purităţii ideologice a dreptei mă vor acuza de deviaţionism de stânga, n-au decât!

Atâta vreme cât voi mai avea ceva de spus în spaţiul public voi continua să susţin această idee: că accentuarea polarizării sociale este dinamita ce stă la baza oricărei democraţii, este reţeta sigură către soluţiile politice extreme, către regimuri autoritare şi profund abuzive.

În definitiv, cui îi convine ca preţul ieşirii României din criză să fie însăşi democraţia?