Destăinuiri

Nici nu ştii cât mă dori când taci… Între gemenii ce sălăşluiesc în zodia mea, nu rareori apar contradicţii: când unul meditează, celuilalt nu-i tace gura, când pe unul îl

Nici nu ştii cât mă dori când taci…

Între gemenii ce sălăşluiesc în zodia mea, nu rareori apar contradicţii: când unul meditează, celuilalt nu-i tace gura, când pe unul îl ia somnul, celălalt freamătă de energie, când unul râde în hohote, celălalt lăcrimează în batistă. De cele mai multe ori, câştigă cel optimist, cel energic, cel cu gândire pozitivă, lăsându-şi confratele cu buza umflată şi neaflat de nimeni!...

În frecventele dispute conjugale, de care nu scapă niciunul din noi (oricât de idilice ar vrea să pară toate cuplurile celebre în interviurile lor televizate!), gemenii mei intră, din nou, în rezonanţă: unul e gata să erupă, precum un vulcan, dând frâu liber cuvintelor grele, acuzatoare, cuvintelor-sentinţă, iar celălalt dă semne de tăcere, de resemnare, se închide în sinea lui, gata să-şi pedepsească interlocutorul cu o linişte de mormânt mai grea, în fapt, decât o ploaie de plumb, prăvălită peste o pajişte plină de ghiocei.

Care dintre gemenii mei are dreptate? Primul se bate cu pumnii în piept că are limba mai ascuţită decât "adversarul" (l-am numit aici pe blajinul meu ardelean, Victor!), că va găsi întotdeauna cuvântul care să-l îngenuncheze, fraza care să-l pedepsească…

Dar, se ştie, disputele între doi oameni care se iubesc sunt efemere, ele n-au viaţă lungă, se spulberă cât ai clipi din inimă şi lasă în urma lor vorbele grele, aruncate la mânie, vorbe care nu se uită aşa uşor, rămânând, de multe ori, înfipte în inimă ca nişte pumnale otrăvite…

Aşa că tot geamănul tăcut - paşnicul, rezervatul, conciliantul, gata să rabde chiar şi povara înfrângerii -, tot el iese mereu învingător! Tăcerea lui, mai adâncă decât Groapa Marianelor, e mai înţeleaptă decât toţi înţelepţii lumii antice adunaţi la un loc şi e mai eficientă decât 10 consilii de administraţie ale lui Donald Trump. Şi loveşte mult mai tare!

Recunosc, această concluzie nu face parte din zestrea mea genetică! Tot Victor m-a ajutat să o aflu: a scris, cândva, un cântec, din care am reţinut, pe viaţă, un singur vers: "Nici nu ştii cât mă dori când tu taci…". Şi de atunci disputele noastre nu se mai aud şi se spulberă uluitor de repede!