De ce nu vom fi niciodată ceea ce vor părinţii noştri

Se spune că lumea modernă a agravat conflictul părinte-copil. Desen: Vali Ivan

Diferenţa dintre generaţii e de când lumea, dar epoca modernă a accentuat-o până la extreme schizoide, de ambele părţi.

România, cea formată astăzi din lucruri care mai degraba ne divizează decât ne unesc, nu se poate face bine doar prin recapitularea lecţiilor trecutului. Istoria complicată a ultimului secol a lăsat urme adânci în relaţiile interumane, care s-au modificat dramatic în timpul regimului comunist şi s-au “modernizat” după 1989. Deşi sintagma familia celula de bază a societăţii este adesea repudiată, e cum nu se poate mai adevărată concluzia că o societate bolnavă e formată din familii bolnave. Conflictele mari din societate au corespondenţe mai mici, dar la fel de intense în interiorul familiilor, unde diferenţele dintre generaţii sunt accentuate şi de incapacitatea de adaptare a părinţilor care şi-au consumat tinereţea în anii ceauşişti.

Vă prezentăm, în cadrul campaniei “Ce facem cu România” realizată de "Adevărul" în colaborare cu platforma "România de la zero" două poveşti despre racila din două familii, unde părinţii au vieţile deja proiectate pentru copiii lor, iar copiii nu fac decât să caute o ieşire. Veţi vedea cum părinţii urmăriţi de frustrări, greşeli şi vină îşi împing copiii în tipare prea largi sau prea strâmte pentru ei, îi supracontrolează, îi cocoloşesc sau îi abuzează. Iar copiii evadează.

I. Scrisori către mama

 „Nu ştiai că lucrurile care te traumatizează în copilărie se uită cel mai greu? (...) Am ajuns o stană de piatră, dar am nevoie de motive ca să iubesc şi să respect, nu doar faptul că m-ai crescut”, îi scrie Ancuţa Iosif mamei sale, în noaptea de 13 decembrie 2011, într-o scrisoare pe care aceasta nu o va citi probabil niciodată.  Ancuţa are 23 de ani, părul vopsit roşu aprins şi ochii verzi. Mama ei are cu 20 de ani mai mult şi nu se mai pensează sau machiază. Periodic, Ancuţa pleacă de acasă câteva săptămâni. Se-adună atâta tensiune, trece prin atâtea certuri domestice, în care mama îi reproşează că nu face curat şi că nu are carte de muncă şi pierde timpul, încât singura eliberare este să fugă. Mama rămâne acasă, găteşte, face curat, spală, mănâncă şi se uită la televizor.

„Ocupă-ţi timpul cu ceva ce ţi-ar plăcea. Şi nu îl mai toca pe al meu cu ţipete inutile. Nu mai încerca să mă faci pe mine să mă simt vinovată pentru toate problemele tale. Nu de asta faci copii”, îi scrie Ancuţa în noaptea de 13 decembrie. Are scrisul unei persoane obosite, când lăbărţezi literele şi nu respecţi rândurile. Admite că e obosită. Ar vrea să fie lăsată în pace să facă orice ce face o tânără de vârsta ei. Ar vrea să aibă bani să se mute cu chirie şi să aibă linişte. Să locuiască într-o casă unde hainele stau aruncate şi paharele nestrânse şi nimeni nu te ia la rost pentru asta.

Şi pentru că nu poate asta, înşiră pe foile unei agende reproşuri, frustrări, tristeţi, durere. Ştie că nu îţi poţi alege familia, dar ar vrea o mamă pe care să o respecte şi admire. Or mama ei nu mai e demult acea mamă. Când era mai mică, mama citea cărţi pe care le îmbrăca în coală albă, să le protejeze. Pe urmă îi povestea Ancuţei ce aflase din ele. Atunci, mama se aranja, avea unghiile lungi şi roşii, se dădea cu ruj roşu aprins, se pensa şi era frumoasă. Era tot singură, dar parcă nu era disperată ca acum.

Divorţul. Depresia

Părinţii Ancuţei au divorţat acum 16 ani, iar tatăl ei a stat o vreme în Alba Iulia. Recent a revenit în Bucureşti şi locuieşte cu prietena lui într-o garsonieră. Ancuţa se înţelege bine cu prietena lui, simte că o sprijină. Mama ei, însă, se simte abandonată şi dă vina pe el pentru situaţia ei. Ba chiar îi trimite sms-uri prietenei lui. „Mai ai vreun pic de orgoliu de femeie în tine sau o să stai toată viaţa să le ameninţi pe prietenele lui tata prin mesaje? Cât poţi să te umileşti?”, sunt cuvinte care umplu paginile agendei.

Tot timpul ea e aia deprimată şi singură, n-aş vrea să o deprim şi mai tare, îmi spune Ancuţa când o întreb – la 10 luni distanţă de acel 13 decembrie 2011 – dacă i-a arătat mamei sale o altă scrisoare publicată pe blogul ei. Pe urmă explică.  „A avut şi probleme, a fost internată şi în spital. Noi chiar ne certăm tot timpul. Câteodată mă simt vinovată. Alţi prieteni ai mei se poartă bine cu părinţii. Eu n-am prea avut grijă de ea, am fost tot timpul plecată, mi se pare normal ca la vârsta asta să îmi fac treburile mele”.

A încercat de câteva ori să fie copilul model. Odată a scos-o pe mama la un spectacol de muzică clasică şi s-au certat pe stradă pentru că ea îşi luase o pungă de plastic în care avea o sticlă cu apă. Ancuţa a vrut să o convingă că nu poţi merge cu o pungă de plastic la un astfel de concert. Dar mamei ei nu îi place să fie contrazisă. Susţine mereu că cine o contrazice îi face rău.

Dependenţa

Mama fumează. Ţigară electronică acum. A fumat şi ţigări normale, multe şi foarte des. Şi Ancuţa fumează. Unele dimineţi în casa cu trei camere care aparţine părinţilor tatălui Ancuţei, dar e trecută 75% pe numele ei, au fost plăcute. Mamă şi fiică în bucătărie, la cafea, fumând şi discutând nimicuri. Alte dimineţi au fost groaznice. Mama trezindu-şi fiica din somn pentru a-i cere o ţigară. Fiica minţind că nu are, după ce, de prea multe ori, mama îi fumase ultima ţigară din pachet.

„Ea nu e o femeie rea, doar că nu înţelege. Ea e femeia aia muncitoare, gospodină, care merge la muncă, se întoarce, face curat, face mâncare, spală, ţipă la mine că nu mi-am strâns hainele, şi cam asta face. Şi asta mă enervează. Familia nu poţi să ţi-o schimbi, dar mi-aş fi dorit aşa de mult ca ea să fi făcut o facultate, să pot discuta cu ea”. Ancuţa Iosif, jurnalistă

S-au adunat prea multe amintiri recente urâte, spune Ancuţa, fixând cu ochii ei verzi un punct invizibil, în aer, deasupra capului meu.  E octombrie, o zi cu soare blând, stăm la o cafenea din centrul Bucureştiului.  „Sunt iresponsabilă şi eu. Ultimii 13 lei i-am dat pe ţigări”, îmi zice. Pe 13 decembrie 2011 îşi începea scrisoarea către mama sa cu anunţul că de două zile nu mai fumase şi că, în sfârşit se va lăsa de fumat. Pe urmă o întreba de ce nu are voinţă, de ce nu e ea aia care să o facă să se simtă de căcat că fumează?

Fetele Iosif, ca fetele Gilmour

Mama e centralistă la o instituţie a statului, câştigă vreo 16-17 milioane şi nu îi mai dă bani Ancuţei. Vrea să o vadă angajată, responsabilă, cu carte de muncă. Ancuţa înţelege pornirea asta, mama a făcut-o la 20 de ani şi s-a maturizat foarte devreme. „Mi-ar plăcea să mă înţeleg mai bine cu ea, dar nu cred că avem cum să relaţionăm. Nu semăn cu ea, eu sunt tata în întregime şi miserupismul ăsta lasă că spăl vasele şi mâine şi apetitul pentru călătorie, tata mi l-a deschis”. 

Proiecţia ideală ar fi relaţia mamă-fiică din serialul Gilmore Girls, mai ales că Ancuţa aduce a Rory – fiica din respectivul serial – , e independentă şi s-a făcut ziaristă. Îşi aduce aminte ce mândră a fost mama ei când a intrat pe locul 15 la Facultatea de Jurnalism a Universităţii din Bucureşti. Atunci s-a simţit apreciată.

„Nu e o femeie rea”, îmi spune şi simt că îşi reţine lacrimile. Îţi vine să plângi, bâigui. Am plâns destul, răspunde instant. Are o postură dreaptă, îmi evită în continuare privirea şi îmi povesteşte de verile când familia era întreagă şi mergeau la mare. Şi de weekendurile de la 13 ani, când ieşea cu mama la picnic în parcul Tineretului din Bucureşti şi se simţea fericită.

Pe urmă îşi aminteşte că n-a mai văzut-o pe mama ei zâmbind de luni bune. Zâmbeşte rar, când găseşte ceva ieftin la magazin. Ancuţa surâde trist când spune asta. „Poate o să mă duc şi eu la terapie”, adaugă.

„Mă apreciază în sensul că înţelege de ce fac asta (Ancuţa lucrează la Decât o Revistă, n.r.), dar nu înţelege de ce nu găsesc o cale să scot bani din asta. M-ar aprecia şi mai mult dacă aş fi mai responsabilă, cum era când lucram şi aduceam bani în casă. Acum nu înţelege de ce sunt aşa hai hui. Eu în facultate eram responsabilă şi acum simt nevoia să stau şi să fac tot ce îmi place mie”. Ancuţa Iosif, jurnalistă

II. Orice ai face, nu îţi vei mulţumi părinţii

În prima jumătate a secolului trecut, Freud nota că erou este cel care se împotriveşte autorităţii tatălui şi o înfrânge. La un secol distanţă, Nicoleta, care se pregăteşte să devină psihoterapeut, despică ideea: orice ai face, unii oameni te vor iubi pentru asta, iar alţii te vor urî. Mai departe, orice ai face, niciodată părinţii nu vor fi mulţumiţi.

Are 29 de ani şi în ultimii trei a încercat să se înţeleagă şi să închidă rănile copilăriei: teama de abandon şi vinovăţia. Povestea ei, pe scurt, este că tatăl a părăsit-o pe mamă când ea s-a născut, iar mama a părăsit-o pe ea la 13 ani, plecând din ţară.

Ea a fost cel mai cuminte copil posibil – ştia că poate fi certată din nimic – şi a crescut în lumea din capul ei, izolată de lumea reală. Şi-ar fi dorit o mamă mai tandră şi o relaţie cu un tată. Primul lucru n-a fost posibil, iar al doilea s-a împlinit când avea 20 de ani şi este departe de proiecţia din mintea ei.

Nicoleta l-a întâlnit prima oară pe tatăl ei la 2 ani şi pe urmă l-a revăzut la 9 ani. „Ţin minte că mă chinuiam să fiu cuminte şi să înţeleg ceva din tot ce se întâmpla. Îl priveam ca pe un străin şi mi se părea ciudat că este un străin pe care teoretic ar trebui să îl ştiu şi să îl simt aproape”. Peste 11 ani, avea să îl revadă, cu teamă şi copleşită de emoţii. A descoperit cu încântare că îi seamănă – e un om care are răbdare –  dar a constatat cu tristeţe că e la ani lumină distanţă de ea. Se înscrisese la facultate, la Filosofie, iar tatăl, în loc să fie mândru de alegerea ei, a întrebat-o de ce nu a ales o facultate care să îi aducă mai mulţi bani.

Vinovăţia. Abandonul

Ani de-a rândul s-a simţit vinovată pentru situaţia mamei şi abadonul tatălui. S-a pedepsit făcând alegeri greşite, de la parteneri, până la locul de muncă. A lăsat baltă Filosofia în ultimul an. A pierdut vremea şi s-a pierdut pe sine, până când a conştientizat irosirea. S-a înscris la Psihologie atunci, a terminat facultatea şi acum face terapia necesară devenirii profesionale.

În urma terapiei a învăţat să uite şi să ierte şi să ia lucrurile aşa cum sunt.  „Multe lucruri s-au clarificat în terapie şi mi-am umplut nişte goluri pe care le aveam. Unele imense chiar. De cele mai multe ori demonii sunt în interiorul nostru, nu în afara noastră”.

Tipare de viaţă preluate de la părinţi

Nicoleta se pregăteşte să îi psihanalizeze pe alţii, după ce se va fi vindecat ea însăşi. Ştie că între părinţi şi copii este un conflict clasic, de generaţii, părinţii simt că timpul se scurge şi că ei îmbătrânesc. Mai simt că şansele lor sunt irosite şi proiectează tot ce n-au putut ei fi în copii. Îi forţează în anumite tipare. Intervine un abuz emoţional în relaţie, care îi ţine pe copii legaţi de părinţi şi târziu, când sunt adulţi. Nicoleta explică asta prin cei 50 de ani de comunism în care legătura cu psihologia a fost tăiată. Aşa a crescut prejudecata potrivit căreia dacă mergi la terapie trebuie că suferi de ceva grav.

Şi fiindcă nu îşi rezolvă problemele din copilărie, mulţi copii repetă tiparul de viaţă al părinţilor şi ajung să facă aceleaşi greşeli. Din contră, prin terapie învaţă să accepte şi să fie maturi. „Aşa cum şi părinţii trebuie să accepte că copiii lor nu vor fi niciodată perfecţi şi nu le vor împlini niciodată golurile şi aspiraţiile lor”.

Aşa a învăţat şi ea că trebuie să meargă înainte, cu amintirile frumoase – când era în clasa a treia şi luase premiul I, iar mama îi făcuse o coroniţă frumoasă din trandafiri şi venise la premiere şi era elegantă şi frumoasă şi totul părea bine – dar şi cu cele urâte, cum ar fi Crăciunul petrecut la bunici, în şcoala primară, când bunicul o bătea pe bunică, iar mama nu a vrut să o ia de acolo că avea planuri de Revelion.

„Atunci am simţit din nou abandonul şi am simţit că nu mă pot baza pe nimeni din familia mea, trebuie să mă bazez pe mine şi pe lumea pe care mi-o creasem în mintea mea”.

Vindecarea

Abandonul a revenit constant ulterior. La 13 ani, când mama a plecat din ţară prima dată. Pe urmă la 20 de ani, când mama a plecat din ţară a doua oară. „Am resimţit iarăşi acelaşi abandon şi aceeaşi furie pe care nu prea am conştientizat-o. Pe undeva cred că aveam nevoie de separarea asta şi m-a ajutat cumva să văd lucrurile din altă perspectivă şi să văd mai bine relaţia”.

Sigur că probleme în relaţia dintre mamă şi fiică există şi acum, dar cărţile citite şi terapia o ajută pe Nicoleta să ştie cum să reacţioneze. După ce a scăpat de vină, a renunţat să mai fie agresivă.  „Copiii, dacă nu li se explică exact ce se întâmplă, pot lua totul asupra lor şi pot trăi cu vina asta ani de zile, fără să îşi dea seama şi pot face tot felul de alegeri greşite din cauza asta, să se pedepsească. O greşeală pe care o fac părinţii este să nu ofere explicaţii, gândindu-se că oricum copilul nu înţelege. Dar chiar dacă nu înţelege pe deplin, copilului trebuie să i se livreze o explicaţie, pentru că, altfel, îşi construieşte el propria lui explicaţie, care de cele mai multe ori este negativă şi nocivă”.

III. Lumea modernă a agravat conflictul părinte-copil

Neînţelegerile dintre generaţii – „generation gap”, cum spun americanii – sunt de când lumea şi provin mai ales din diferenţele de experienţă, viaţă şi preocupări, explică psihoterapeutul Cătălina Constantin. Ele sunt adesea accentuate de proiecţiile pe care părinţii le fac asupra copiilor, „eu n-am avut carte, să aibă el, eu n-am avut jucării, să aibă el, mi-e frică de eşec, copilul trebuie să fie cel mai bun, mi-e frică de sărăcie, copilul trebuie să facă avere”. Practic, cu cât nevoia psihologică este mai intensă, cu atât va fi mai mare efectul acţiunilor părinţilor asupra copiilor.

Era contemporană, cu toată deschiderea ei către informaţie, în loc să restrângă prăpastia dintre generaţii, a adâncit-o. La clasicele diferenţe s-au adăugat lipsa de timp a părinţilor care apelează la strategii toxice de a umple programul copiilor cu desene animate în exces, filme, jocuri video şi internet.

Şi cum libertatea fără precedent de care ne bucurăm are ca revers dependenţe nemaiîntâlnite, ele afectează şi relaţiile dintre părinţi şi copii. Psihoterapeutul arată că numărul ridicat de divorţuri şi cel de dependenţe ale părinţilor (alcool, tutun, jocuri de noroc, droguri, mâncare, shopping), plus accesul facil la droguri, modifică fundamental criteriile stimei de sine şi parametrii de relaţionare dintre copil şi părinte.

În contemporaneitate se acordă o prea mare importanţă lucrurilor exterioare (haine, gadget-uri etc.) şi asta se transmite asupra copiilor, care ajung să se simtă bine în propria piele numai dacă sunt îmbrăcaţi în haine de firmă, merg în vacanţe scumpe şi au telefoane scumpe.

Acest context favorizează şi tendinţa – dusă până la abuz – a părinţilor de a-şi supraproteja copiii şi de a-i hipercontrola, spune Cătălina Constantin. De aici rezultă „fie o înaltă codependenţă între membrii familiei sau tendinţa de a "evada" a copiilor, tradusă deseori prin dependenţe grave”, conchide ea. 

Articol din seria „Ce facem cu România", realizat în colaborare cu platforma media independentă"România de la zero".