Cum petrec românii în cinstea cataclismelor

Cu un secol în urmă, bucureştenii aşteptau cataclismele la şpriţ.

Eugeniu Arthur Buhman a fost timp de patru decenii (1898-1939) funcţionar al Casei Regale a României, şef al Serviciului de Poştă, Telegraf şi Telefon la Principele moştenitor Ferdinand, şeful Cancelariei Mareşalatului  Reginei Maria, şeful Cancelariei lui Carol al II-lea. În 2006, Editura Sigma i-a tipărit, sub titlul „Patru decenii în serviciul Casei Regale a României", memoriile, care transcriu o experienţă de câteva decenii. Cuvîntul înainte, semnat de prestigiosul istoric Florin Constantiniu, ne previne să fim prudenţi cu  informaţiile servite de Eugeniu Buhman, deoarece „nu  tot ce întâlnim în cuprinsul însemnărilor acestui devotat slujitor al Casei Regale a României corespunde şi realităţii (...)".

Întâlnindu-l într-o zi pe Florin Constantiniu la Biblioteca Academiei Române, am abordat pe scurt, în locul taifasului despre vreme şi despre Traian Băsescu, subiecte de regulă obligatorii la trecerea a doi intelectuali unul pe lângă celălalt, chestiunea spinoasă a cărţii lui Buhman ca sursă pentru cercetătorul de azi. Am căzut de acord că memoriile slujbaşului se înscriu în ceea ce Florin Constantiniu numea Istoria văzută prin gaura cheii, deşi eu i-aş fi zis Istoria văzută de un lacheu. După care ­ne-am despărţit, fericiţi amândoi că reuşisem să schimbăm câteva cuvinte în afara cotidianului acaparator. Şi fără avertismentul lui Florin Constantiniu din Cuvîntul înainte, aş fi citit memoriile lui Eugeniu Buhman cu maximă prudenţă, convins, chiar de la primele pagini, că autorul e un ins mărunt cu fudulii mari, dispus să vadă lumea din jur după felul cum se pricopsea el sau nu cu un polonic de ciorbă. Catastrofal în fixarea personalităţilor cu care intră în contact, Eugeniu Buhman e seducător când vine vorba de transcrierea realităţilor social-politice şi morale din vremea sa. Dintre observaţiile consemnate  în jurnal am reţinut câteva.

Prima se referă la perioada în care Eugeniu Buhman a lucrat ca angajat al Oficiului Central Telegrafic, Biroul de Controlare a Corespondenţei Ministeriale. Era  vorba de un soi de Poliţie Secretă înfiinţată de premierul liberal Dimitrie Sturdza în anii guvernării PNL din 1897-1899.

Orice telegramă particulară care ar fi putut interesa guvernul sau chiar numai un ministru urma să fie trimisă în copie premierului, care ştia astfel ce fac nu numai cei din Opoziţie, dar şi cei din propriul partid. A doua notă descrie o secvenţă din primii ani ai secolului XX, care dă seamă de năravul românilor de a lua totul în băşcălie, inclusiv posibilele cataclisme. Pentru Duminică, 11 aprilie 1910, Eugeniu Buhman scrie în jurnalul său:

„În Capitală se vorbeşte de câtva timp cu mare emoţie de apariţia anunţă pentru 6/10 mai a cometei Haley, care revine o dată la fiece 76 ani. Se spune că orbita Pământului va traversa coada cometei care este compusă din gaze înăbuşitoare. O anume categorie de bucureşteni, printre care am mulţi prieteni, încearcă să mă convingă că nu trebuie lăsate nebăute şpriţurile de prin bodegi, «că dacă e vorba să murim de cometă, la ce să le mai lăsăm pe pământul uscat!» Amicii mei Ghiţă Ranetti de la «Furnica», Iancu Brezeanu de la Teatrul Naţional şi sculptorul Späthe m-au asigurat că sunt ferm decişi a executa cu sfinţenie programul de mai sus!"

A treia observaţie e plasată în ianuarie 1913. Tensiunea dintre România şi Bulgaria creşte de la o zi la alta. Eugeniu Buhman surprinde efectele surprinzătoare ale acestei tensiuni în rândurile populaţiei băştinase: „Pentru a da o imagine de starea nervoasă a populaţiei noastre din acele zile, e destul să pomenesc de diversele ştiri publicate în ziare, mai ales în cele din Moldova, despre zborul unor avioane care se văd noaptea cu farurile aprinse străbătând unele regiuni. Cum aceste ştiri au persistat să apară, s-au făcut oarecare observaţiuni şi s-a dovedit că avionul luminos nu era decât planeta Venus ce are în această lună o deosebită luminozitate".

Avem, aşadar, cu un secol în urmă: un premier care îşi face Poliţie Politică, dâmboviţeni care aşteaptă cataclismele la şpriţ, o presă care trăieşte din zvonuri. Orice asemănare cu vremurile de azi e mai mult decât obligatorie.