Cronică de moravuri: Slow(-food) românesc

După mai bine de o jumătate de secol pe cât de fast, pe atât de fast-food, Vestul european redescoperă rostul şi savoarea meselor gătite pe îndelete.

Ieri . Într-o lume care evoluează rapid, e firesc ca, uneori, chiar şi mâncarea să devină o îndeletnicire pripită. Şi la fel de firească e căutarea, la un moment dat, a unei bune lentori gastronomice.

Azi.  În România, însă, mişcarea slow-food e, mai degrabă, un program folcloric care preia, neinspirat, şablonul publicitar al marilor producători industriali, evocând calitatea unor bucate „ca la mama acasă“, „ca la bunica“, „ca la ţară“, „ca pe vremuri“.

Mai mult decât regăsirea specificului culinar local, slow-food e, aici, menţinerea şi, eventual, redistribuirea pe piaţă a clasicelor produse cârnaţi-brânzeturi-dulceţuri-pâini de ţară, mai mult sau mai puţin organice, la preţuri nejustificat de mari. Factorul de noutate al slow-food-ului local lipseşte. Într-o lume în care până nu de mult abia găseai food, fast-food rămâne încă, din păcate, marea noutate.

Dincolo de sfera culinară, conceptul slow riscă să devină o nouă legitimare a vechii indolenţe, expresia recentă a unei lentori maligne, de mult instalate la noi. Am petrecut câteva zile la o gazdă slow-food din Ardeal. Mâncarea era, ce-i drept, slow şi, poate, chiar organică. Din păcate, slow erau şi dependinţele: soba fumega şi se stingea întruna, duşul inunda întreaga încăpere, deşi apa era pe sponci, chiuveta refula, curăţenia era aproximativă. În gospodăria slow, micile detalii esenţiale erau făcute pe fugă.

Pe de altă parte, discipolul slow-food beneficiază de aura omului informat, a connaisseur-ului, iar practicarea slow-food presupune informaţii, ponturi, reţete, escapade, are farmecul ocult al apartenenţei la un club select. Dacă fast-food e juvenil, main-stream, proletar, slow-food e cool, alternativ, bobo. Unde mai pui că e şi sănătos.