Cinismul, o doctrină socială la modă astăzi
0
La începuturi, era o ipoteză filozofică. Astăzi, pare o doctrină socială. Îl găsim peste tot: la televizor, la medic, la locul de muncă, în discuţiile de zi cu zi. Cum a ajuns însă o idee care, cândva, apărea doar în tratate şi aforisme, o constantă a societăţii moderne şi un stil de viaţă?
A spus aşa: „Cei care dau banca noastră în judecată o fac dintr-un calcul foarte cinic. Toată povestea asta cu clauzele abuzive e o afacere. Şi unii dintre avocaţii clienţilor au în contractele cu clienţii lor clauze abuzive“. A fost declaraţia şefei direcţiei Juridic a unei bănci din România, pronunţată, în februarie anul acesta, la o conferinţă pe teme economice.
Reacţia era una cu o cauză clară: la momentul respectiv, banca fusese dată în judecată, 2.000 de dosare fiind înregistrate pe numele unor clienţi nemulţumiţi. Concret, aceştia se plângeau de modificarea ratelor lunare şi a dobânzilor, faţă de standardele impuse prin contract. Cert este că, potrivit aceleiaşi angajate, rata de câştig a băncii era de 20%: din 10 procese, 8 erau pierdute.
Cinism. Emil Avram este din Bacău şi are 54 de ani. Este unul dintre clienţii nemulţumiţi care au dat în judecată banca respectivă; numele său poate fi găsit într-unul din dosarele deschise. Am vorbit cu Emil Avram la telefon încercând să ne construim portretul unui „cinic“. Ce face, cum arată, cum se comportă, cum a ajuns omul ăsta să fie un „cinic“?
Pentru majoritatea oamenilor care se pretind calculaţi, cu capul pe umeri, capabili să înţeleagă efectele unui proces, ceea ce a făcut Emil Avram pare o eroare, un eşec, o problemă de calcul. Doar că lucrurile nu stau atât de simplu.
Reclamant „Emil Avram“
În urmă cu 7 ani, în 2007, Emil Avram a încheiat un credit ipotecar cu una din băncile cunoscute din România. Vânduse un teren la ţară, iar banii rezultaţi din tranzacţie ar fi urmat să se transforme în avans pentru achiziţionarea unui apartament cu două camere, pentru băiatul său, student în Bucureşti. Procedurile bancare au funcţionat la viteza luminii: în nici două luni, tânărul student se transformase din chiriaş în mândru proprietar al unei locuinţe în cartierul Drumul Taberei.
Gândind retrospectiv, Emil Avram îşi pune astăzi câteva probleme de natură personală, construite în jurul unor critici de sine. Sigur, ar fi trebuit să fie mai atent, să consulte, poate, un avocat, sau măcar să întrebe pe cineva care se pricepea la lucruri de tipul acesta, nu ca el, un om a cărui unică relaţie cu banca, de până la acel moment, era că trecea pe lângă dânsa, când ieşea din casă. Nu a făcut-o, însă.
Problemele au început pe la începutul lui 2009. Rata aproape i se dublase, în plus apăruseră tot felul de plăţi, explicate de angajaţii băncii prin „nişte comisioane“, despre care Avram nu ştia nimic. Aventura asta în lumea bancară îi adusese la sapă de lemn familia. Ajunseseră să se împrumute, doar pentru a plăti ratele lunare. A făcut câteva drumuri spre bancă, întorcându-se, de fiecare dată, cu un teanc de hârtii, dar fără nicio rezolvare.
Într-o zi, l-a sunat băiatul de la Bucureşti. I-a trimis un link, al unei ştiri despre alte câteva zeci de persoane, aflate în aceeaşi situaţie cu el, la aceeaşi instituţie de creditare. În ştirea respectivă, se preciza că aceşti oameni se vor constitui în parte vătămată şi vor acţiona în instanţă banca. Aveau chiar şi avocat. Emil Avram l-a sunat. A doua zi era la Bucureşti, descoperindu-şi „semenii întru suferinţă“, cei numiţi în declaraţia din debut „cinici“.
Cum s-a ajuns aici
„Este suficient să...“ Aceste cuvinte erau conţinute în mesajul de final al spotului publicitar văzut la televizor de Emil Avram, în 2007. Reclama era, desigur, la obţinerea unui credit bancar, despre cât de facil este, cum îţi rezolvă toate problemele. În fapt, după cum Avram avea să descopere şi singur, toate „părţile vătămate“ din dosarul contra băncii ajunseseră la fel în acea situaţie. Văzuseră reclama, le plăcuse, luaseră o decizie: trebuie să facă şi ei asta.
În 1985, scriitorul francez François Brune publica lucrarea „Fericirea ca obligaţie. Eseu despre standardizarea prin publicitate“. Gândit ca un demers de denunţare a mecanismelor prin care publicitatea falsifică realitatea şi ierarhiile de valori, cultivând, simultan, euforia, hedonismul şi slăbind aparatul critic, „Eseul despre standardizare“ descrie, în fapt, până la cel mai mic detaliu, ce i s-a întâmplat lui Avram.
„Componentă a economiei de piaţă, dar şi a culturii de masă, publicitatea are atât o funcţie economică, cât şi ideologică. Aparent, scopul ei este de a vinde produse, dar pe termen lung are un rol de normalizare a aspiraţiilor şi comportamentelor, prin colonizarea propriului nostru imaginar“, scria Brune.
N-ar fi inutil un scurt exerciţiu de memorie, despre România din perioada 2007-2009. Perioada în care toate reclamele de la televizor te invitau să consumi. Mult, enorm, tot, dacă se poate. În acei ani, banii păreau că s-au transformat în produs alimentar. Că te poţi duce, pur şi simplu, la raft şi să-i ridici de acolo. Ai nevoie de o sumă, pentru orice? Se rezolvă! Reprezentanţii băncilor te sunau de câteva ori pe zi, veneau după tine la serviciu, punând întotdeauna întrebările potrivite: „Ce planuri de viitor ai? Noi îţi putem oferi soluţia ca acestea să devină realitate!“.
Vă mai amintiţi de celebra campanie „Credit doar cu buletinul?“. Băncile erau asediate, supermarketurile pline de oameni opintindu-se sub greutatea unor cutii mari, conţinând televizoare, calculatoare sau aparate de aer condiţionat. Da, România consuma. Autoturismul nu mai era o necesitate, ci o obligaţie. La fel şi apartamentul personal. La fel şi excursiile prin cine ştie ce insulă exotică.
Apoi, când a început criza, i-am urmărit la televizor, când pe preşedintele României, când pe guvernatorul BNR, criticându-i pe români. „Băncile n-au nicio vină, ele au fost doar intermediari, putem spune că i-au ademenit pe consumatori“, declara senin Mugur Isărescu.
Explicaţia unui mecanism
Ce n-a înţeles Emil Avram la vremea respectivă (dar o face astăzi) este că îţi poţi tu dori să ai de toate, să „trăieşti viaţa bună“, cum spune celebra maximă capitalistă, dar ar trebui să te ajute şi puterea de cumpărare. Că un român, chiar şi în cea mai bună perioadă economică de după 1989, nu avea aceleaşi resurse ca, să spunem, un danez.
Sociologul clujean Sebastian Cristescu numeşte ştergerea intenţionată a acestei diferenţe de putere financiară şi de statut „cinism social“. „Mecanismul este simplu. Omului i se spune că produsul respectiv îl va ajuta. Că nu poate trăi fără el, că-i va schimba viaţa în bine. Persoana cumpără produsul. Apoi, i se spune că a greşit. Iar publicitatea este un adevărat mecanism cinic. Aici totul se reduce la vis, consumul în sine este transformat în aspiraţie, în sens al existenţei. Gândiţi-vă doar la celebrele terapii prin shopping“, spune Cristescu.
„Cinicul“ Emil Avram era însă abia la începutul familiarizării cu acest concept. Când a ajuns la Bucureşti, cu gânduri de răzbunare cruntă, a descoperit un alt principiu al „cinismului modern“: ca să poţi să-ţi recuperezi banii, trebuie să dai bani.
Pentru a ajunge să se războiască în instanţă cu reprezentanţii băncii, Avram a trebuit să-şi angajeze un avocat. La nivel popular, „apărătorul“, cum este cunoscut cel care-ţi ţine partea în instanţă, este văzut ca un simbol al cinismului. Există o explicaţie bună pentru asta.
Gândiţi-vă la următorul portret schematic: un om sărac are nevoie să-şi recupereze legal o sumă sau ceva cu valoare financiară, despre care consideră că i-a fost luată abuziv. Avocatul percepe o taxă, care creşte periodic, pe măsură ce procesul se lungeşte, pentru a-l ajuta pe cel la ananghie. Doar că nu o face din empatie, ci pentru că este meseria sa. Din asta trăieşte. Ce definiţie mai bună a cinismului?
Forme de cinism modern: „O atenţie, vă rog!“ şi „Cum comentaţi?“
Vultur, aşteptându-şi prada să moară. Fotografie realizată de jurnalistul sud-african Kevin Cartner, în 1993, şi considerată astăzi o definiţie a cinismului. După un an, Cartner s-a sinucis, aparent cuprins de remuşcări. Deşi controversat, instantaneul a primit premiul Pulitzer FOTO: KEVIN CARTNER
Să recapitulăm, ca în documentarele de pe „Discovery“, după pauza comercială: aşadar, băcăuanul Emil Avram visa să-şi ajute băiatul, student în Bucureşti. Sub efectul unei reclame TV (de fapt al unui stil de viaţă propagat prin reclamele TV), a făcut un credit la o bancă. După doi ani s-a trezit cu dobânda mărită, cu alternativa de a ajunge la sapă de lemn. A vorbit cu un avocat, care, promiţându-i că-i va obţine banii pierduţi, i-a solicitat un onorariu. În fine, una dintre şefele băncii cu probleme l-a numit (pe el şi pe alte câteva mii de persoane în situaţia sa), „cinici“. Închidem cercul.
„Cinismul medical“
Departe de a fi un efect izolat, cinismul este o trăsătură fundamentală a societăţii în care trăim. Îl putem găsi peste tot, dar, cu predilecţie, în domeniile în care intervine o structură mai puţin concretă, uşor de definit: umanismul. Altfel spus, ajutorarea celuilalt, compasiunea.
De câte ori aţi mers la medic şi vi s-a transmis, direct sau indirect, că nu veţi fi operat dacă „nu daţi ceva“? De câte ori aţi aşteptat cu o bancnotă rulată momentul oportun de a intra în vorbă cu vreo asistentă, pentru a putea primi la timp un tratament? Ce există mai cinic în lumea asta, decât un medic (care a depus un jurământ pentru a salva vieţi), anunţându-vă că dacă nu daţi „o atenţie“ veţi fi, în cel mai bun caz, ignorat?
În lucrarea „Critica raţiunii cinice“, filozoful german Peter Sloterdijk dedică un întreg capitol „cinismului medical“. Acesta compară medicul, prin virtutea preocupărilor sale, cu preotul: ambii relaţionează direct cu momentul iminent al morţii.
Doar că, în timp ce preotul priveşte dispariţia cu detaşare, moartea fiind în religie un dat al naturii, coordonat de o forţă superioară, medicul este obligat să se situeze de partea vieţii, chiar şi în cele mai absurde situaţii. Astfel, medicul devine un fel de „potentat, deoarece participă la puterea asupra vieţii şi a morţii altora“, scrie Sloterdijk.
Şi ce exemplu mai bun în acest sens, decât încercarea disperată de a ţine în viaţă, artificial, o persoană intrată în moarte cerebrală? Pentru ca, atunci când decizia opririi aparatelor medicale este luată, corpul celui decedat să fie disecat, până la cel mai mic detaliu, pentru prelevarea de organe?
„Se confirmă!“ diagnosticul
Una dintre exemplificările acestui cinism al situării medicului în intervalul dintre „vindecător“ şi „aliat al pacientului în îndoiala cauzată de ameninţarea unei boli grave“ (cum le numeşte Sloterdijk) poate fi regăsită în mărturia lui Paul Tumanian, scriitor şi fost membru al Uniunii Scriitorilor din România. Iată, aşadar, povestea unei banale vizite la medic.
„O durere intermitentă, veche (dar acutizată), m‑a avertizat că trebuie să cer o consultaţie medicală. Şi astfel am ajuns, la începutul anului 2000, la cabinetul de boli interne al doctorului Traian Roşca, de la Dispensarul Policlinic cu Plată nr. 2 din Bucureşti. Toate titlurile îl recomandau: medic primar profesor doctor docent. După ce mi‑a ascultat toate păsurile, pe un ton grav, domnul doctor docent a început prin a mă pune în gardă că «problema nu‑i simplă». După care m‑a trimis la o investigaţie ecografică abdominală, la o radiografiere a coloanei vertebrale, la o investigaţie electrocardiografică. O colonoscopie «era pe ţeavă», cum s‑ar zice. Bineînţeles că domnul doctor docent mi‑a ascultat şi plămânii. O investigaţie completă, s‑ar putea zice. Şi a stabilit diagnosticul. Domnul doctor docent a «centralizat» rezultatele şi a ajuns la concluzia, cu privire la discopatia lombară pe care fusesem anunţat că o aveam, de ani buni: «Se confirmă!». Când mi‑am permis să‑i fac o sugestie în legătură cu propria mea suferinţă, m‑a apostrofat, superior: «Mai întâi să faceţi facultatea de medicină, şase ani, pe urmă aşteptaţi să aveţi, ca mine, treizeci de ani de experienţă, şi abia apoi să vă daţi cu părerea!». Am plecat de la domnul doctor docent cu o reţetă (simplă): colebil şi rowatinex. Şi cu indicaţia preţioasă: «Micul dumneavoastră dejun, de‑aci înainte, va consta în ceai de plante şi pâine prăjită cu margarină»… Ulterior, aveam să realizez singur, vizionând o emisiune TV medicală, că suferinţa mea era provocată de o hernie. Diagnostic confirmat ulterior de un medic specialist…“, povesteşte Tumanian, pe blogul personal.
„Doamne, nu se mai termină!“
Dacă ar fi să denumesc un moment în care am descoperit cinismul, cristalizat în cea mai pură formă, acel moment ar fi vara lui 2006. Pe acea vreme, eram angajat la un cotidian central ce descoperise reţeta secretă a atragerii cititorului: poveştile despre morţi.
Tinerii reporteri erau trimişi, pe rând, în acest „botez jurnalistic“. Când aflam de victimele unui accident rutier grav, o sinucidere, orice fel de dramă umană fatală, eram trimişi la familiile celor afectaţi, ca să le punem să comenteze ceea ce se întâmplase. Efectele acelei epoci le puteţi urmări, astăzi, la televizor, după fiecare accident grav sau drama omenească profundă, rezumate într-o singură întrebare: „Cum vă simţiţi?“.
De altfel, cel mai bun exemplu al şcolii de cinism din jurnalism este un titlu de deschidere, din aceeaşi perioadă şi acelaşi ziar. La capătul a trei-patru zile marcate de astfel de drame umane, s-a scris „o analiză“, publicată sub titlul extrem de sugestiv: „Doamne, nu se mai termină!“.
În rest, cinismul o duce bine mersi în presa zilelor noastre. Ştiri despre copii morţi sunt aşezate lângă informaţii despre personaje mondene de categorie inferioară, reclame la şampanie sunt plasate lângă texte despre conflicte armate, iar rapoarte ecologice îngrijorătoare ocupă foaia alături de ultimele relatări despre un salon auto.
Medicul are doi duşmani: morţii şi oamenii sănătoşi.proverb german
Puterea de observaţie exactă este numită «cinism». Mai ales de către cei care nu o deţin.George Bernard Shaw, scriitor
După Auschwitz, toată cultura este gunoi.Theodor Adorno, filozof
Stop! Nu face nimic de dragul numelui tău. Un nume este un factor nesigur. Nu te poţi baza pe el!Bertolt Brecht, scriitor
Şi rânjetul se poate discuta. Faptul că omul, cu planurile sale pe termen lung, iese din scenă exact ca vitele este la fel de amuzant.Ernst Bloch, scriitor
Cum te ajută o iluzie să eviţi demenţa
Un cinic, remarca scriitorul american Ambrose Bierce, în cartea sa „Dicţionarul diavolului“, este „cineva a cărui viziune greşită îl face să vadă lucrurile aşa cum sunt în realitate, nu cum ar trebui să fie“. A trecut un secol de la moartea lui Bierce şi, iată, ştiinţa îi dă dreptate: cinicul vede lumea mai realist, dar sunt efecte personale care însoţesc această perspectivă.
Fenomenul, denumit de psihologi „realism depresiv“, a fost identificat, mai întâi, de profesorii americani Lauren Alloy şi Lyn Abramson, la sfârşitul anilor 1970, în timp ce conduceau o serie de experimente privind iluzia controlului pe care oamenii o au, fără să deţină, de fapt, vreo secundă, o influenţă asupra proceselor din jurul lor.
În 1979, cei doi profesori au pus la punct o serie de experimente cu două grupuri de studenţi, unul format din persoane depresive, celălalt – din subiecţi „normali“. Cerinţa adresată celor două grupuri era de a estima cât control aveau asupra modului în care o lumină verde se aprinde prin apăsarea unui buton. În realitate, nu exista nicio corelaţie perfectă între gestul de a apăsa butonul şi aprinderea automată a luminii: uneori culoarea verde apărea odată cu apăsarea dispozitivului, alteori becul se aprindea înainte sau cu mult după declanşare.
Rezultatele cercetării i-au pus pe gânduri pe cei doi profesori. Concluziile arătau că persoanele depresive erau mult mai bune la identificarea acelor momente în care nu aveau niciun control asupra efectelor, în timp ce reprezentanţii celuilalt grup tindeau să-şi supraliciteze gradul de influenţă asupra luminii verzi.
Depresie şi cinism
Diferenţele au devenit şi mai interesante în momentul în care cei doi profesori de psihologie au introdus banii în ecuaţie. În anumite cazuri, lumina era legată de pierderea unei sume de bani. Participanţilor li s-au oferit câte 5 dolari, pe care i-au pierdut, încetul cu încetul, dar constant, pe măsură ce lumina se încăpăţâna să se conformeze comenzilor lor.
Când cercetătorii i-au întrebat pe participanţi cât control au considerat că au, de-a lungul procesului, cei non-depresivi au afirmat că au avut mai mult control decât se întâmplase în realitate, în timp ce participanţii depresivi au fost mult mai exacţi cu privire la influenţa deţinută asupra evenimentelor.
Aceste fapte, prezentate într-un articol din prestigioasa revistă americană „The New Yorker“, în februarie 2014, i-au făcut pe cei doi cercetători să concluzioneze că realismul depresiv apare din pesimism şi, iată, din cinism.
Până în 1992, Alloy şi Abramson şi-au continuat cercetările, rafinând contextele. Nu numai că indivizii deprimaţi erau mult mai realişti în judecăţile emise, dar însăşi iluzia de a avea controlul asupra lumii înconjurătoare îi proteja pe ceilalţi, „pe normali“, de la a deveni depresivi. Cu alte cuvinte, o iluzie îi ajută pe oameni să-şi menţină sănătatea mentală intactă. Depresia este asociată cu cinismul, cu posibilitatea de a vedea lumea aşa cum este în realitate, fără retuşuri şi fără menajamente.
Cinismul, ca subiect de discuţie şi analiză, lipseşte aproape cu desăvârşire din manualele şi cărţile de psihologie după care învaţă elevii şi studenţii din România. Subiectul în sine nu există, cuvântul mai apare ocazional, pentru a consolida o idee.
Una dintre aceste apariţii face parte din lucrarea „Psihologie şi comunicare“, scrisă de Ruxandra Răşcanu, o adevărată „biblie“ a cursurilor de psihologie universitare din România. Astfel, la analiza „tipul astenic“, aflăm că particularităţile psihice ale acestuia sunt „o înclinaţie către domeniile de cunoaştere care presupun un nivel ridicat de abstractizare, cedare facilă a tentaţiei de a specula cu abstracţiuni, tendinţa, uneori supărătoare, de a generaliza prea repede sau excesiv, de a emite sentinţe ce nu admit replică şi înclinaţie în toate manifestările, de a ţine seama mai mult de formă, în dauna fondului. În plus, manifestă meticulozitate, minuţiozitate, uneori chiar pedanterie în lucru, o predilecţie pentru atitudine critică negativă, manifestată prin scepticism, inerţie sau opoziţie faţă de ideile formulate de alţii, uneori sarcasm şi chiar cinism. Tipul astenic este înclinat spre maladii ca tuberculoza sau, din punct de vedere neuropsihic, schizofrenia“. Perfect, am aflat totul.
Testul anticinism
Revolta, în viziunea cinicului: cu şi fără telefon mobil FOTO: CINISMOILUSTRADO.COM
La începutul lui 2014, revista finlandeză „Neurologia“ prezenta concluziile unei cercetări realizate la Universitatea din Kuopio. Aproximativ 1.500 de persoane fuseseră testate, în etape diferite, împărţite pe mai mulţi ani, pentru a stabili dacă există o corelaţie directă între cinism şi demenţă.
Potrivit studiului respectiv, persoanele care au o atitudine cinică au un risc mai mare de a face demenţă. Persoanele monitorizate, cu vârste de aproape 71 de ani, au fost supuse testelor de depistare a demenţei printr-o serie de întrebări prin care li s-a evaluat gradul de cinism. Pentru acest lucru, voluntarii au răspuns dacă sunt sau nu de acord cu afirmaţii de genul: „Este mai sigur să nu ai încredere în nimeni?“.
Pe baza răspunsurilor, cercetătorii au categorisit participanţii în funcţie de gradele de cinism – scăzut, moderat sau înalt. Peste opt ani, 622 dintre participanţi au făcut teste pentru depistarea demenţei.
În mare, specialiştii au descoperit că un nivel înalt de cinism este asociat cu un risc de trei ori mai mare de a face demenţă. Dintre cele 164 de persoane cu un nivel înalt de cinism, 14 au făcut demenţă, în comparaţie cu 9 din cei 212 participanţi care au avut un nivel scăzut de cinism.
Rezultatele finlandezilor completau o altă serie de studii, încheiate cu trei ani în urmă, care demonstrau că cinismul este asociat cu o probabilitate mai mare de a face boli cardiovasculare.
CÍNIC, -Ă, cinici, -ce, adj. Care dă pe faţă, cu sânge rece, fapte sau gânduri condamnabile, care calcă, fără sfială, regulile moralei, de convieţuire socială şi de bună-cuviinţă.
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, 2009
Atitudinea cinică exemplară: urinatul în public
Diogene, prezentând oaspeţilor locuinţa sa PICTURĂ DE JEAN-LEON GEROME
Antithenes avea un toiag, o pelerină şi bocceluţa lui cu pâine uscată. El era filozof. Îi critica pe oameni pentru materialismul lor şi predica despre minunatele beneficii pe care le aduce suferinţa.
Diogene din Sinope locuia într-un butoi, iar ziua mergea cu o torţă în mână, căutând oameni sinceri. Era şi el filozof. Pentru că urina în public, i se spunea „kyon“. „Kyon“ înseamnă câine în greaca veche şi este originea cuvântului cinism. Şi Antithenes (446-366 î.Hr.), şi Diogene (404-323 î.Hr.) erau, de fapt, nişte cinici.
În afară de faptul că predicau suferinţa şi urinau în public, cei doi filozofi atacau materialismul şi propovăduiau întoarcerea la natură – imaginaţi-vi-l pe Diogene în discuţiile aprinse dintre ecologişti şi progresiştii tehnologizaţi. La grecii antici era însă ceva mai mult decât mâncare bio: filozofii erau împotriva instituţiilor politice, vorbeau după cum le făcea plăcere (într-un cuvânt, în greacă, „parrhesia“), propovăduiau independenţa („autarkeia“) şi cultivau negarea de sine („askesis“).
Iar această şcoală de gândire şi de comportare socială a cinicilor secolului al IV-lea î. Hr. a adunat şi adepţi: Monimus, Onesicritus, Menippus şi Mennedemus. Ba chiar şi Hipparchia, o femeie, a devenit cinică. Apoi, Zenon, fondatorul stoicismului în gândirea antică, şi-a ridicat şcoala de gândire pe fundaţia oferită de mentorul său, cinicul Crates.
Impostorii cinismului
Peste câteva veacuri, scriitorul Lucian (120-190) spunea că, de fapt, existau o mulţime de impostori şi printre cinicii aceştia. Pretinşi realizatori ai comuniunii omului cu natura care se alăturau curentului doar pentru a fi în pas cu moda secolului al IV-lea î. Hr. În dialogul său dintre Peregrinus şi Proteus, Lucian ridiculizează un cinic ipocrit care îşi anunţă suicidul doar pentru a atrage atenţia şi care este forţat de împrejurări să recurgă la actul final doar pentru a salva aparenţele. Or, aparenţele nu contează pentru cinici.
Totuşi, ascetismul şi criticile aduse omenirii nu reprezintă unica esenţă a cinismului. Filozofii spun că omul trebuie să renunţe la tot ce-l înrobeşte, adică la posesiuni, funcţii, relaţii. Să urmeze calea binelui şi să fie liber, căci mintea lui e liberă.
Cinismul i-a influenţat pe mai marii gânditori nu doar în Antichitatea târzie. Erasmus din Rotterdam, François Rabelais, Michel Foucault, David Mazella, Edmund Burke, poate chiar Thomas Hobbes, cu siguranţă Peter Sloterdijk, Voltaire sau Friedrich Nietzsche sunt doar câţiva dintre filozofii care au mizat pe egoismul oamenilor şi au susţinut ridiculizarea puterii politice.
Dacă nu părăsim încă tărâmul gânditorilor, am putea spune că, dacă Diogene stă departe de politică, totuşi, cinicii moderni justifică acţiunea politică prin voinţă. Prin urmare, liberalismul modern este la fel de cinic cum este fascismul. E o logică cinică aici.
Manipulare, egoism, lipsă de caracter
În vorbirea curentă, cinismul are astăzi un înţeles diferit, dacă nu chiar opus de cel al filozofilor antici şi mai moderni. Cinismul contemporan n-are prea multe valori de oferit şi n-are nicio legătură cu nicio practică ascetică a virtuţii. Înseamnă manipulare, egoism, imoralitate şi lipsă de caracter.
În definiţia de dicţionar, a mai rămas o notă subtilă din caietele de şcoală veche: „cinismul este o atitudine de ignorare ostentativă a moralei şi convenienţelor sociale general acceptate“. Totuşi, în istoria gândirii despre cinism a rămas doar istoria. Spuneţi-i unui anarhist că e cinic. S-ar putea să se supere.
Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.
Se încarcă comentariile...
