Aurul copiilor dresati

In vreme ce lotul national de politicieni se plimba in disperare prin Europa, incercand sa dea impresia ca iau si tara cu ei, Romania iese din Europa. Mai rau, nu mai vrea si nu mai poate sa intre. O

In vreme ce lotul national de politicieni se plimba in disperare prin Europa, incercand sa dea impresia ca iau si tara cu ei, Romania iese din Europa. Mai rau, nu mai vrea si nu mai poate sa intre. O Romanie copil, incapabila de fatarnicie, tipa refuzand sa fie dusa in cusca pentru a fi aratata Europei ca un animal de circ. Cu 27 de ani in urma, la Campionatele Europene de la Skien (Norvegia), Romania incepea in gimnastica feminina ametitoarea cruciada a copiilor care vor cuceri planeta. O fetisoara de 13 ani si ceva, Nadia, castiga 4 medalii de aur si una de argint, lasand cu gura cascata lumea adultilor. De atunci n-a fost campionat european, mondial sau Olimpiada de la care copilele Romaniei sa nu plece cu aur si argint, dand politicienilor aflati la putere prilejul sa pozeze in mamosi de medalii. Pana cand, in acest martie secetos al lui 2002, echipa Romaniei, in frunte cu superstarul Andreea Raducan, a ajuns sa nu se inscrie la Europenele de la Patras (Grecia) pentru ca sportivele nu mai vor si nu mai pot sa se supuna programului de pregatire. Cu o luna in urma, Andreea se intorsese pur si simplu din usa salii de antrenament... Marele antrenor Octavian Belu spune ca "acesti copii nu au discernamantul necesar pentru gestionarea problemei performantei". Asa o fi, dar alta mi se pare problema, pe care ma mir ca nu o formuleaza dl. Belu: e normal, e firesc, e omenesc sa le ceri unor copii sa aiba discernamant in materie de mare performanta? De atatia ani suntem ultimii in clasamentul cursei spre Europa - cu victoriile unor copii chinuiti ne razbunam frustrarea. Occidentului, care ne spune mereu ca suntem slabi, necompetitivi economic, ii trimitem material uman fabricat in eprubeta infernala de la Deva ca sa-i facem in ciuda. Dar cu ce pret se face o campioana-fetita? In marea majoritate a cazurilor, e vorba de copii de oameni saraci si fara multa carte. Mama Nadiei Comaneci, femeie de serviciu, a ramas o emblema perpetuata pana azi. Cand vine antrenorul si ia in grija o gura de hranit, oferind si perspectiva castigarii unor sume la care bietii oameni nici nu viseaza, fireste ca parintii sunt fericiti. Niste parinti mai instariti si mai instruiti nu si-ar arunca fata in malaxor. 11 luni pe an, o gimnasta-copil traieste ca intr-un lagar: nici o miscare nesupravegheata, mancare calculata la gram, antrenamente si iar antrenamente, de multe ori in frig, pe aparate rablagite, care o solicita pana la refuz. In acesti ani copilul sufera deformari fizice si psihice de care nu va mai scapa tot restul vietii: incetinirea, chiar stoparea cresterii, tulburari de ciclu menstrual, tasari de vertebre, leziuni ireversibile ale coloanei si membrelor, grave carente in pregatirea scolara, gandire nedezvoltata, o mentalitate de executant docil, daca nu de sclav. Toata "cariera" sportiva i se consuma pana la 18-19 ani, varsta la care, in alte sporturi, ea abia incepe. Acest program diabolic lasa societatii un soi de handicapate, de "monstri" la 20 de ani, care ce vor face de-acum incolo cu viata lor? Eu, unul, nu mai pot de multa vreme sa ma bucur deplin sau sa admir performantele gimnasticii copiline romanesti, ca feminine nu se poate numi. Gimnastica feminina faceau pe vremuri Vera Ceaslavska sau Ludmila Turisceva: acelea n-au luat niciodata 10.00, nu erau capabile de performante extraterestre, dar erau femei in toata puterea cuvantului, cand faceau un exercitiu frumos sau cand cadeau, le citeai pe chip bucuria sau amarul deplin constiente, mature emotional, imi transmiteau si mie, spectator, vibratia extraordinara a trairii sportive. Si, de fapt, ultima ratiune a sportului nu este spectatorul? Dincolo de note, zecimale, metri, sutimi de secunda, puncte, ceea ce ramane nu sunt chipurile, gesturile sportivilor, trairile lor imprimate in creierul spectatorilor? Are sens sportul de performanta numai cu arbitri si computere, fara spectatori? Nu cred. Iar eu, spectator, ma uit acum la chipurile crude, nelasate sa se coaca, sa isi inchege expresivitatea, la jumatatile de zambet mecanic pentru public ale piticutelor noastre dresate, functionand ca niste periferice vii ale tabelelor electronice de punctaj, si sentimentul care ma napadeste este mila... Genul asta de sport, cu comanda politica de a castiga cu orice pret, intemeiat pe chin si mizerie omeneasca, este apanajul Rusiei, Romaniei si Chinei, marile puteri in gimnastica feminina si foste dictaturi comuniste dintre cele mai atroce. Acestui "sport" i-a spus "Ajunge!" Andreea Raducan. In lungul sir de performere cu care ne mandrim din 1975 si pana azi, Andreea face o figura aparte. Aceasta fata are o maturitate, limpezime de gandire si prezenta de spirit extraordinare, pe care le-a probat cu brio incepand cu teribilul meci cu Comitetul Olimpic International pe care i l-a aranjat felcerul imbecil Oana. Ea nu mai vrea sa fie o robotica producatoare de medalii, vrea sa traiasca altfel, ca o fata frumoasa si desteapta ce este... Eu as zice s-o lasati in pace, domnule Belu. Noua, adultilor ne lipseste discernamantul pe care Andreea il are din plin. Daca vrem sa intram cu adevarat in Europa si in lume, nu cred ca mai avem nevoie de medalii de aur obtinute schilodindu-ne fetele cum fac tiganii cu copiii, ca sa-i puna la cersit, si trimitandu-le sa ne aduca recunoasterea pe care noi, romanii maturi, o cersim din poarta in poarta...