Exclusiv 10 ani de la Colectiv. Supraviețuitoarea Adina Saru-Apostol acuză statul român: „Au murit atâția tineri, mi-am pierdut pielea la propriu, și nimic nu se întâmplă, nimic nu se mișcă”
0Adina Saru-Apostol a supraviețuit după incendiul din Colectiv. A stat în comă o perioadă lungă, cu arsuri pe 50% din suprafața corpului. S-a trezit la Spitalul Militar Astrid din Bruxelles, unde fusese transferată în stare critică. Au urmat ani lungi de recuperare și durere, dar speranța a răsărit în viața ei, mai întâi prin voluntariatul pentru copii cu arsuri. Apoi, când și-a găsit iubirea și a devenit mamă.
,,Colectiv este și va fi parte din mine pentru tot restul vieții, nu am cum să schimb asta. Pot doar să încerc în continuare să accept că mi s-a întâmplat și să mă iubesc așa cum sunt acum", spune Adina într-un interviu pentru Adevărul. În autoritățile din România nu are încredere nici acum, 10 ani mai târziu.
Adevărul: Adina, cum era viața ta înainte Colectiv?
Adina Saru-Apostol: Muncă, acasă, prieteni, alergat. Și cam atât. Aveam o rutină destul de bine definită. Mă vedeam cu prietenii de obicei în weekend. După muncă, mergeam să alerg.
Adevărul: Ce îți amintești din noaptea de 30 octombrie 2015?
Adina Saru-Apostol: Aproape tot, cu excepția momentelor în care mi-am pierdut cunoștința.
Am mers cu o prietenă, o fostă colegă de muncă. Am întârziat un pic, voiam să ajungem mai devreme, dar cred că a întârziat ea puțin de la muncă, a ieșit mai târziu și am ajuns chiar la 22 și un pic, nu am prins foarte mult din concert. Nu am ajuns cu mult timp înainte de a lua foc.
Doar ce ajunsesem, ne-am luat ceva de la bar, am salutat doi-trei prieteni pe care i-am văzut pe acolo și apoi... În momentul în care a luat foc eram în spate, la bar, vizavi de stâlpul care a luat foc. Vorbeam cu un prieten, pe care nu-l mai văzusem de ceva timp. Și prietena mea era un pic mai față. M-am dus să o iau, să ieșim afară. Am luat-o de mână, am făcut imediat stânga și am dat să ieșim, pentru că eram foarte aproape, eram la primii stâlpi. Cum era intrarea în club, era acel container, era o ușă care de fapt nu era ușă, era o gaură și acolo la primii stâlpi stăteam noi. Nu ne dusesem foarte departe, pentru că era aglomerat și ne găsisem un locușor mic acolo și ne-am așezat. Așa că m-am dus de la bar, am luat-o pe ea de mână și am dat să ieșim afară. Nu am stat să ne gândim foarte mult, flacăra se extindea foarte repede. Doar că în container am rămas blocate. Căzuse cineva probabil și nu aveam loc să ieșim. Nu se putea deschide cea de-a doua ușă a containerului, cea din stânga, unde eram noi. Și am rămas acolo. Încercam să nu ne pierdem în mulțime, ne țineam de mână. Până la un moment dat ne-am ținut de mână, când am fost împinse și eram doar una lângă alta.
A avut loc explozia, flacăra care a venit peste noi. Mi-aduc și acum aminte și vocea, și intonația unui băiat care era mai în interior cred care striga foarte tare „Lăsați-vă în jos! Lăsați-vă în jos!”. Probabil că el a știut că urmează să explodeze. Din ce am văzut ulterior în interviuri, cred că lucra într-un domeniu de salvare. Și în momentul ăla am încercat să mă las jos, să îmi acopăr capul cu mâinile și s-a auzit explozia și a venit flacăra peste noi. Am văzut cum s-a luminat tot containerul și am simțit arsurile și flacăra aia cum ne topea carnea.
Retrăiesc momentele de fiecare dată când îmi văd mâinile, adică în fiecare zi. E greu, dar nu-i neobișnuit.
„De ce, sunt atât de arsă?”
Adevărul: Și a venit explozia, focul. Și apoi ce îți amintești?
Adina Saru-Apostol: Îmi amintesc cum țipau toți, țipa toată lumea, urlau (probabil de durere), inclusiv noi. Mi-am pierdut cunoștința la un moment dat. Nu știu cât am stat inconștientă. Am auzit apoi cum de afară încercau să tragă oameni, încercau să ajute și dădeau indicații. Și cineva bătea foarte tare, cu un butoi cred, în lacătele de pe laterale, pentru că aceste containere au uși în capete. Cel de la Colectiv era tăiat pe mijloc și acolo avea o ușă de termopan. Dar stânga, dreapta era prevăzut din fabrică cu uși din acelea mari de container. Și fix în stânga mea, unde voiam să ies, erau acele uși. Și cineva încerca să spargă lacătul (pentru că erau închise cu lacăt) cu un butoi care era pus afară pe post de măsuță. Și m-a trezit zgomotul ăla de fier pe fier. Eram foarte împinsă în exterior, eram aproape la ușă. Adică eu încercasem să ies afară când a venit explozia, dar nu ajunsesem cu mâna la pragul ușii, să mă trag de el, că eu asta încercam, de aia am mâna dreaptă foarte, foarte arsă, pentru că mi-a prins flacăra mâna când eram cu ea întinsă.
Am aflat ulterior că era un băiat care a încercat să scoată oameni pe acolo, nu putea să îi scoată pe ușa principală pentru că era blocată de mulțime. Și atunci m-am trezit și am simțit aerul rece când am întins mâna, eram cu mâna afară și am țipat după ajutor, iar cineva m-a apucat de mână și m-a scos. Nu-mi amintesc fața persoanei respective, pentru că era haos.
Nu mi-am văzut prietenii care stăteau acolo, nu am văzut pe nimeni cunoscut. Nici ei nu m-au văzut pe mine. Ori de sperietură, ori nu știu de ce, dar nu i-am recunoscut. Încercam să o găsesc pe prietena mea, cu care eram acolo, o strigam prin curte. Și așa ne-am recunoscut, după voce. Mi-a și zis: „Bine că m-ai strigat, că nu te-ași fi recunoscut”. Și am întrebat-o: „De ce, sunt atât de arsă?”. Și mi-a zis: „Ești un pic așa, dar nu rău”. Probabil nu a vrut să mă sperie foarte tare.
Adevărul: Ce s-a întâmplat după ce ai scăpat din incendiu?
Adina Saru-Apostol: Am urcat în prima ambulanță care ne-a ieșit în cale, ISUBIF, îmi amintesc perfect că era albă, nu roșie. Erau deja ajunse în piața din fața fabricii Pionierul. În ambulanță mi-am pierdut cunoștința și m-am mai trezit după o lună în Spitalul Militar din Bruxelles. În România îmi amintesc fragmente, frânturi, probabil dinainte să mă bage în comă... Cum alergau medicii sau asistentele cu targa/patul pe hol și încercam să țin de geanta care era la picioarele mele, iar apoi mi s-a rupt filmul văzând becurile de pe holul spitalului derulându-se deasupra mea...
Transferul în Belgia a fost a doua șansă la viață a Adinei
Adevărul: Spune-mi ce știi despre transferul la spitalul din Belgia. S-a făcut la timp? Ce a însemnat această șansă?
Adina Saru-Apostol: Știu că a durat ceva... am stat în România o săptămână, dar nu dădeau voie să se facă transferuri. Părinții mei au cerut în nenumărate rânduri să fiu trimisă în afară, pe banii lor… voiau să își vândă apartamentul pentru a mă salva... Dar da, transferul meu în Belgia a fost a doua mea șansă la viață. Dacă nu mă transferau, nu cred că mai eram aici, acum. Știu de la părinții și prietenii mei că medicii din Elias au fost foarte, foarte precauți și au făcut tot ce au putut să ne salveze și să ne țină în viață până aveau să ne transfere. Nu avea nimeni voie să intre în rezerva mea, se uitau la mine de afară, printr-un geam.
Adevărul: Care este primul lucru pe care ți-l amintești după ce te-ai trezit din comă?
Adina Saru-Apostol: Că mama mea era lângă mine și mi-a spus că Bere (motanul meu) este bine, la fel și prietenii mei. Să nu-mi fac griji. Nu puteam vorbi, aveam traheostomă.
Adevărul: Cât timp ai fost internată? Cum a fost apoi recuperarea? De ce controale/proceduri mai este nevoie acum?
Adina Saru-Apostol: În total, am stat internată 3 luni, apoi au urmat ani de recuperare, operații și tratamente, făcute pe unde am găsit medici care fac astfel de reconstrucții. Multe dintre ele au fost în Belgia, dar și în Suedia sau România. Kinetoterapia, care a durat foarte mult, a fost cea mai chinuitoare parte. Aceasta, împreună cu hainele compresive, plus masca de silicon și plastic, pe care trebuia să le port 24/24… Doar la baie le scoteam. Acum mai sunt proceduri pe care trebuie să le fac pentru a-mi ajuta pielea să fie mai elastică, să îmi pot folosi mâinile cât mai bine și pentru a-mi ajuta cicatricile de pe față, care sunt încă roșii și umflate.
Adevărul: Știu că după ce ai trecut prin atâtea, ai început să faci voluntariat în cadrul Asociației Magic, chiar pentru copiii cu arsuri. Cum a fost experiența și ce ai remarcat din interacțiunea cu ei?
Adina Saru-Apostol: Da, am simțit că este nevoie să dau un exemplu copiilor. Să le dau speranță și să îi ajut să nu uite să se bucure de copilărie. Dintotdeauna am iubit copiii, mi-am și dorit foarte mult să devin educatoare (dar nu a fost să fie). Ce am observat eu este că puterea exemplului chiar funcționează, iar copiii începuseră să uite de cicatricile pe care le aveau, nu se mai ascundeau așa ca la început, nu le mai era rușine să își arate cicatricile...
A fost o experiență minunată, care mi-a marcat în bine și mie procesul de vindecare, căci nici eu nu eram complet vindecată. Cred că acolo, în tabără, ne-am vindecat unii pe ceilalți!
Adevărul: Cum arată viața la 10 ani după Colectiv?
Adina Saru-Apostol: Viata mea acum este un haos frumos, o familie plină și nebună. Am două fetițe minunate și îmi dedic timpul în totalitate lor. Momentan nu mai am timp pentru altceva.
Colectiv este și va fi parte din mine pentru tot restul vieții, nu am cum să schimb asta. Pot doar să încerc în continuare să accept că mi s-a întâmplat și să mă iubesc așa cum sunt acum.
Adevărul: Care crezi că a fost cea mai mare greșeală în felul în care s-a acționat atunci?
Adina Saru-Apostol: Cred că au greșit enorm că nu și-au asumat că sunt depășiți și nu au făcut transferurile mai rapid. Sigur puteau fi salvate multe victime… Nici în ziua de azi nu „avem tot ce ne trebuie”, nu am avut și probabil nici peste alți 10 ani nu vom avea.
„Sunt tristă și frustrată”
Adevărul: Crezi că statul român și-a învățat lecția? Vezi vreo schimbare după 10 ani?
Adina Saru-Apostol: Nu și nu. Sunt dezamăgită de tot. Și nu doar dezamăgită, sunt tristă și frustrată. Au murit atâția tineri, era să mor și eu, mi-am pierdut pielea la propriu eu și mulți alții și nimic nu se întâmplă, nimic nu se mișcă în sensul ăsta. Unde sunt spitalele de mari arși promise? De ce încă trimitem pacienți în străinătate, în stare critică și cu șanse mici la viață, să ni-i salveze belgienii sau germanii? De ce nu suntem în stare să avem, așa cum ni s-a promis, centre de mari arși care să salveze oamenii cu arsuri?
Adevărul: Ce aștepți acum, 10 ani mai târziu?
Adina Saru-Apostol: Am învățat să nu mai am mari așteptări, ca să nu mai fiu atât de dezamăgită.
Încerc mereu să ajut cât pot și acolo unde pot, și o fac cu mult drag. Dar vizavi de autorități, sunt sceptică și nu am încredere.
Se încarcă comentariile...
