Transplantul de plămâni, între vis şi realitate în România

PERSPECTIVĂ În fiecare an, patru-cinci români cu afecţiuni pulmonare în fază terminală fac transplant de plămâni la Viena, în condiţiile în care de această intervenţie ar avea nevoie câteva zeci de pacienţi. Statul român plăteşte pentru fiecare transplant cel puţin 120 de mii de euro, bani care ar putea rămâne în ţară dacă am avea un program propriu de grefe pulmonare

De mai bine de un an, Adrian Popa, un bucureştean de 43 de ani, respiră prin plămânii unui donator din Austria. Dublul transplant pulmonar a fost făcut la Viena, la Spitalul Universitar AKH. Se întâmpla pe 31 iulie 2013, o zi pe care n-o va uita vreodată. „M-a sunat soţia şi mi-a zis să stau jos. Mi-am dat imediat seama despre ce era vorba. Îmi găsiseră plămâni compatibili! Emoţiile au fost uriaşe. Eram conştient că era ultima mea şansă şi de-abia aşteptam s-o fac“, povesteşte cu vocea muiată bărbatul. În doar câteva ore era pe masa de operaţie. Transportul de urgenţă se făcuse cu un avion sanitar special, apoi cu ambulanţa.

Adrian Popa suferea de hipertensiune arterială pulmonară (HTAP), o boală de care nu auzise niciodată până în 2008. În toamna acelui an, s-a dus la un control medical, pentru că obosea foarte repede. „Fusesem cu prietenii pe munte şi am văzut că nu mai puteam ţine pasul cu ei. Mi se tăia răsuflarea şi mă lua leşinul. Era din cauza presiunii foarte mari pe care o aveam în arterele şi vasele pulmonare“, îşi aminteşte el. Spune că a avut noroc să intre în programul naţional pentru această afecţiune şi astfel a primit tratamentul disponibil în ţara noastră.

„Sunt mulţi pacienţi care rămân în afara programului şi sunt puşi pe liste de aşteptare. Sunt medicamente care nu se găsesc în farmacii. Ele se iau direct de la medicul pneumolog care te îngrijeşte. Dacă nu intri în acest program, aştepţi până anul viitor. Boala însă nu aşteaptă... Aceştia sunt oameni care se sting cu zile“, se lasă cuprins de indignare Adrian Popa. Şi are de ce: literatura de specialitate arată că, în lipsa tratamentului, speranţa de viaţă a pacienţilor cu hipertensiune arterială pulmonară este cuprinsă între 6 luni şi 4,5 ani, ceea ce o face comparabilă cu forme grave de cancer.

Adrian Popa, în 2012, înainte de apariţia complicaţiilor FOTO Arhiva personală

În cazul lui, medicamentele nu şi-au făcut pe deplin efectul, iar starea i se agrava de la o lună la alta. În 2011 a fost nevoit să renunţe la serviciu, pentru că nu mai făcea faţă solicitărilor, iar medicii au început să aducă în discuţie tot mai des şi mai insistent perspectiva transplantului. Plămânii îi funcţionau la 20% din capacitate, inima începea să cedeze, iar el se transforma într-o umbră.

A PRIMIT UN SUFLU NOU

Pus pe picioare, după transplant, Adrian a deveni o portavoce pentru cei ca el. Şi-a asumat conducerea Asociaţiei Române de Transplant Pulmonar şi încearcă să-i ajute şi să-i sprijine pe oamenii aflaţi în situaţii disperate.

Ultimii doi-trei ani au fost foarte grei. Acum, datorită transplantului, am prins efectiv aripi, parcă am renăscut. Nu, nu sunt alt om, dar văd altfel lucrurile. Mi s-au reaşezat priorităţile şi nu pot să stau deoparte. Cât o să pot, o să mă străduiesc să mă fac util“, spune bărbatul.

Şi se ţine de cuvânt. I-a fost alături şi l-a îndrumat pe Costin Iancu, un tânăr de 36 de ani din Moreni, judeţul Dâmboviţa, aflat acum în tratament postoperator în clinica din capitala Austriei. „Pe data de 21 octombrie am fost sunat de la Viena. Eram chemat pentru transplant. În aceeaşi zi, la ora 18.00, am intrat în sala de operaţie, iar intervenţia a durat până la ora unu şi jumătate noaptea“, a detaliat Costin, abia vorbind, la telefon.

Costin Iancu, alături de dr. Florin Olteanu, cardiolog în Moreni FOTO Arhiva personală

Suferinţa lui a început în 2003, când i s-a spus că-i suspect de hipertensiune pulmonară. Teribilul diagnostic a fost confirmat apoi, în urma unor analize complexe. Din 2007, starea lui de sănătate s-a degradat continuu. Din cauza îngustării arterei pulmonare şi a distrugerii parţiale a plămânilor, inima se mărise în volum, puterea ei scăzând dramatic.

După apariţia ascitei, o boală a ficatului definită prin acumularea excesivă de lichid în abdomen, situaţia i s-a agravat şi mai mult. Eliminarea repetată a acestui lichid a determinat o pierdere de resurse vitale, el topindu-se văzând cu ochii. Pentru medici devenise clar că singura scăpare este transplantul de plămâni şi i-au pregătit dosarul pentru a-l propune pentru această procedură.

SINGURUL PACIENT RESPINS, IAR APOI ACCEPTAT

O poveste cutremurătoare are şi Florin Dăescu, de 42 de ani, din Drobeta Turnu Severin, diagnosticat cu bronşiectazie, o boală cronică gravă, caracterizată prin dilatarea anormală şi permanentă a bronhiilor. Din 2008, era dependent de tubul de oxigen, iar în 2011 a fost foarte aproape de şansa de a fi transplantat – Ministerul Sănătăţii a aprobat dosarul lui de obţinere de fonduri prin Ordinul 1011. Atunci însă, Clinica AKH din Viena, pentru care se aprobase dosarul lui Florin, a decis în urma unui control că nu poate fi realizat transplantul pulmonar, din cauza stării precare în care se afla bărbatul: era foarte slab, cu muşchii atrofiaţi şi cu tratament recent pentru TBC.

Deşi ştia că odată respins nu se mai poate întoarce pentru o nouă încercare, Florin s-a decis să nu abandoneze lupta. Cu o ambiţie greu de descris, el a lucrat la tot ce spuseseră medicii austrieci că îi împiedică să-l accepte ca pacient eligibil. A făcut exerciţii şi fizioterapie pentru a-şi reface musculatura şi a luat în greutate.

Astfel, pentru prima dată, medicii departamentului de transplant pulmonar AKH Viena au acceptat să consulte din nou un pacient respins în trecut. Cu sprijinul Asociaţiei „Dăruieşte viaţă“, în data de 29 iulie anul acesta a fost din nou la Viena. Medicii s-au declarat uimiţi de evoluţia lui şi i-au dat undă verde. S-a întors acasă şi a aşteptat cu sufletul la gură vestea cea mare. A primit-o pe 16 noiembrie. Acum e în observaţie postoperatorie, la Viena, unde va sta o perioadă. 

E o nouă viaţă, e ca un vis, care sper să nu se mai termine. Pot să respir. Cu voia lui Dumnezeu, sper să meargă lucurile bine şi să mă pot întoarce acasă la sfârşitul lui ianuarie“, a mărturisit bărbatul, copleşit de emoţie. 

Ştie că e printre puţinii care au avut această şansă reală. O doamnă cu diagnosticul lui, cu numai doi ani mai în vârstă, s-a prăpădit înainte de a i se găsi plămânii potriviţi. „După un an şi ceva de lupte cu birocraţia, dar şi cu mentalitatea unor medici, doamna Ştefana Done din Slatina a ajuns pe lista de eurotransplant la AKH, însă după câteva luni a încetat din viaţă“, a precizat Diana Isvoranu, voluntara Asociaţiei „Dăruieşte viaţă“, care s-a ocupat de cazul ei. 

DATORII EXTERNE URIAŞE

România are în prezent datorii de 180 milioane de euro către furnizorii de servicii medicale de vârf care nu se fac în ţară, o parte din această sumă fiind legată de transplantul pulmonar.

„Avem echipa de medici pregătită, dar n-avem dotările necesare“

De cinci ani, medicii de la Institutul de Pneumoftiziologie „Marius Nasta“, din Bucureşti, fac demersuri pentru înfiinţarea unui Centru de Transplant Pulmonar. „Am creionat întâi schematic, apoi din ce în ce mai precis acest proiect. În acest sens, am creat o legătură foarte activă cu AKH din Viena, cu spitalul multidisciplinar din Leuven, Belgia – un mare centru de transplant pulmonar, cu Centrul Chirurgical «Marie Lannelongue» şi Spitalul Foche, ambele din Paris. Ne-am consultat şi ne-am inspirat, apoi am făcut mai multe oferte. Una dintre ele a cuprins un proiect finanţabil din fonduri europene pentru crearea unui Centru de Excelenţă adresat bolilor vasculare-pulmonare, destinat cercetării, dar care, prin dotările cerute acoperea 65% din nevoile transplantului. Practic, suma calculată de noi pentru a putea naşte acest Centru românesc de Transplant Pulmonar este de 14-15 milioane de euro, din care 8 milioane puteau fi procurate din fonduri europene“, a explicat prof. dr. Miron Bogdan, medic primar pneumolog, şeful Clinicii de Pneumologie IV din cadrul Institutului „Marius Nasta“.

Proiectul a fost depus la Ministerul Educaţiei şi Cercetării în noiembrie 2013, iar în primăvară a fost respins. „Am fost în audienţe pentru a explica importanţa şi perspectivele polivalente ale proiectului: susţinerea cercetării, pe de o parte, şi oprirea plecării specialiştilor de valoare afară, pe de altă parte“, a continuat medicul.

DOAR PROMISIUNI, DEOCAMDATĂ

La scurtă vreme, în iulie, Ministerul Sănătăţii a solicitat grupului de iniţiativă prezentarea unei schiţe de Program de Transplant Pulmonar. „Cererea a fost imperioasă, era o chestiune de 72 de ore. Cert este că în octombrie, profesorul Ion Cordoş, pe care l-am desemnat întâi-stătător pentru acest proiect, a fost chemat din nou, cerându-i-se detaliile legate de costuri. La ora actuală, avem o promisiune fermă de finanţare, dar fără vreo hârtie semnată“, a precizat prof. dr. Miron Bogdan.

Prof. dr. Miron Bogdan, punctând importanţa creării Centrului de Transplant Pulmonar în România FOTO Natalia Gociu

Medicul nu şi-a ascuns îngrijorarea că oricând lucrurile se pot împotmoli. „Noi am construit o echipă de specialişti. Ca şi competenţe, suntem acoperiţi şi pe versant chirurgical, şi pe versant pneumologic. Ne mai trebuie dotările. Te întrebi, însă, oare cât mai rezistă oamenii aceştia în funcţii, astfel încât, ceea ce spun ei să supravieţuiască? Nenorocirea la noi e rulajul înfiorător de guverne, cu miniştri ai Sănătăţii care, de obicei, îşi aduc echipe noi. Dacă ipotetic această conducere ministerială dispare până să ia decizia de finanţare, e foarte posibil ca noua echipă, căreia îi va lua câteva luni până să preia frâiele, în final să spună: «Aaaa, ăştia au făcut afaceri înainte! Nu, nu discutăm!». Să vedeţi atunci nebunie“, a punctat medicul.

MAI MULT DECÂT O OPERAŢIE

Transplantul pulmonar este, poate, una dintre cele mai dificile şi complexe proceduri medicale. „Este chiar mai complicat decât transplantul de inimă. Asta pentru că, dincolo de performanţa chirurgicală, intervenţia presupune un demers diagnostic şi evaluativ foarte exigent, riguros şi calificat. În plus, evoluţia postoperatorie este de cele mai multe ori obiectul unor complicaţii, motiv pentru care pacienţii au nevoie de o asistenţă complexă, altminteri mor!“, a afirmat prof. dr. Miron Bogdan.

În majoritatea cazurilor, organul transplantat este recunoscut drept străin de către sistemul imunitar al gazdei, care generează anticorpi împotriva acestuia. Conform medicului, apare ceea ce se numeşte rejet. Tocmai de aceea, după transplant se face o imunodepresie controlată, în care se limitează aceste reacţii de respingere a organului transplantat. Această terapie însă îl transformă pe pacient într-un imunodeprimat cronic, vulnerabil la diverse infecţii. Mai mult decât atât, ea se face toată viaţă, persoanele transplantate trebuind să fie atent monitorizate clinic şi paraclinic.

De multe ori, sunt nevoite să facă drumuri suplimentare la Viena, care costă. „Din calculele noastre, cheltuielile pentru transplantarea unei persoane s-ar reduce la jumătate, dacă transplantul s-ar face la noi. Acum statul plăteşte pentru fiecare transplant cel puţin 120 de mii de euro, în România suma aceasta ar ajunge la 60-80 de mii de euro“, a subliniat profesorul.

ACCES MAI MARE LA TRATAMENT

Un alt aspect important este că un program propriu de grefe pulmonare ar creşte numărul bolnavilor care ar putea beneficia de acest tratament. 

În România avem vreo 380 de pacienţi cu fibroză chistică – aceasta fiind una din bolile cele mai transplantate şi transplantabile în întreaga lume. Apoi, mai sunt pacienţii cu hipertensiune arterială pulmonară, cei cu boli obstructive pulmonare. Cred că, în acest moment, fiecare pneumolog ar avea patru-cinci pacienţi care ar fi imediat transplantabili“, a estimat dr. Cristian Popa, medic primar pneumolog al Secţiei Clinice de Pneumologie II din cadrul Institutului „Marius Nasta“.

Coordonatoarea Centrului Naţional de Fibroză Chistică din Braşov, dr. Laura Larisa Dracea, a recunoscut că le recomandă familiilor care au copii cu această afecţiune să plece din ţară: „Le spun să se mute de aici, pentru că, intrând într-un sistem de sănătate în orice altă ţară europeană, pot ajunge mai uşor la transplant. Avem părinţi care au făcut deja acest lucru“.
În străinătate, transplantul pulmonar se face încă din anii ’80, numărul celor operaţi crescând de la an la an, la fel şi rata de reuşită a procedurii. 

„Dacă acum 20 de ani, speranţa de viaţă la cinci ani a pacienţilor transplantaţi era de 40%, acum aceasta e de 55%, cu o calitate a vieţii medie spre bună. Ei sunt activi, recuperabili într-un circuit aproape normal: familie, viaţă, profesie“, a conchis prof. dr. Miron Bogdan.

Acest articol a fost publicat în Weekend Adevărul, ediţia 19-21 decembrie 2014.