VIDEO George Maior scrie poveşti triste despre spioni americani. Misiunile unui pionier al CIA în România
0George Maior, şeful Serviciului Român de Informaţii, a lansat vineri, în cadrul Târgului de carte Gaudeamus, două volume care au ca temă intelligence-ul şi istoria spionajului pe pământ românesc.
Cartea „Frank Wisner – o poveste tristă despre un om care a crezut că poate schimba lumea“ este povestea unui spion american care a ajuns în România imediat după 23 august 1944. A rămas aici până la 27 ianuarie 1945, timp în care a fost şeful Office Strategic Services în Europa de Est. La sfârşitul anilor ’40 a fost unul dintre fondatorii CIA (Central Intelligence Agency - serviciul de informaţii externe al SUA) şi a devenit şeful şeful serviciului clandestin din această structură.
Wisner a fostul unul dintre vizionarii Războiului Rece încă din perioada în care Statele Unite ale Americii şi
Uniunea Sovietică făceau front comun împotriva Germaniei naziste. Previzinunile sale s-au adeverit, iar în 1956, când revoluţia din Ungaria a fost înăbuşită de Armata Roşie, Frank Wisner a suferit o puternică depresie, care l-a purtat încet dar sigur către sinucidere. S-a împuşcat în cap cu o puşcă de vânătoare la 29 octombrie 1965.
Obsesia împotriva URSS
„Mă gândesc des la România. A fost una dintre cele mai interesante şi plăcute experienţe“, spunea Wisner, către finalul vieţii sale. Spionul american a stabilit contacte cu cei mai importanţi oameni din conducerea României, cea mai strânsă legătură fiind cea cu Regele Mihai. Cartea prezintă şi câteva dintre metodele folosite de Wisner în misiunea sa de cunoaştere a „nisipurilor mişcătoare“ dintr-o Românie părăsită de armata germană şi acaparată de Armata Roşie:
„Pentru a contracara discursul nazist şi a promova SUA şi Marea Britanie în România, a cerut să-i fie puse la dispoziţie filme comerciale de lung metraj ce ilustrau viaţa cotidiană din SUA şi reportaje privind campaniile militare ale Aliaţilor din timpul conflagraţiei. Deşi acţiunea a fost limitată ca amploare, efectele au fost cu totul neaşteptate, înregistrându-se o creştere foarte mare a interesului pentru Occident, fapt ce l-a îndreptăţit pe Wisner să scrie că România era cel mai fertil teren pentru operaţiunile de acest tip. […] Wisner nu a ezitat să se folosească de medicii care, prin natura profesiei, aveau cale liberă în locuri extrem de bine supravegheate, cum era Palatul Regal, fără a atrage atenţia reprezentanţilor sovietici“.
„Din păcate, soarta a fost tristă cu el. Pur şi simplu a intrat într-o coliziune cu conducerea CIA, cu administraţia americană. S-a sinucis la o vârstă tânără, din cauza obsesiei împtriva URSS, cu puşca de vânătoare, lăsând o scrisoare în care amintea de importanţa Bucureştiului pentru el. De aceea am subintitulat această carte «O poveste tristă de spionaj». E despre un om care a vrut să schimbe lumea. Din păcate atunci nu a putut, dar astăzi, şi datorită lui suntem în această situaţie strategică, politică şi geo-politică mai bună“, a spus George Maior, în discursul pe care l-a ţinut cu ocazia lansării.
Cei care au văzut filmul „The Good Shepherd“ îl vor regăsi pe Frank Wisner ca personaj principal în acest film Geroge Maior şeful Serviciului Român de Informaţii
Cu aceeaşi ocazie, George Maior a lansat şi cartea „Despre Intelligence“, un volum care îşi propune să nască „o dezbatere amplă asupra locului şi rolului serviciilor de informaţii în societatea cunoaşterii, a transformărilor profunde pe care le traversează sistemele de intelligence şi a importanţei culturii de securitate“. La dubla lansare au mai luat parte sociologul Vasile Dâncu, analistul politic Remus Ştefureac şi generalul Florian Coldea, adjunctul lui Maior la şefia Serviciului Român de Informaţii.
Fragment – Spionii de la Athénée Palace („Frank Wisner – o poveste tristă despre un om care a crezut că poate schimba lumea“
Deşi era la periferia Europei, Bucureştiul era înţesat de spioni şi cea mai mare densitate se concentra la doi paşi de Palatul Regal, la Hotelul Athénée Palace, care se transformase peste noapte într-unul dintre centrele mondiale ale spionajului.
Rosa Goldschmidt Waldeck, corespondentă a publicaţiei Newsweek la Bucureşti în anii premergători războiului, care, în paranteză fie spus, a avut o viaţă fabuloasă, a însufleţit această lume într-o admirabilă carte, „Athénée Palace“.
În orice caz, în vara anului 1940, toţi actorii care contau dintre puterile occidentale, la care se adăugau ruşii, aveau oameni în Bucureşti, iar aceştia erau, de regulă, cazaţi la acelaşi hotel, diplomaţi, ataşaţi militari, petrolişti, în fapt agenţi ai Gestapo-ului, OVRA (Organizaţia de vigilenţă şi represiune a antifascismului – poliţia politică italiană) şi ai OGPU (Direcţia Politică de Stat Unită – poliţia politică sovietică). O lume din care nu lipseau nici intermediarii români. Asemeni Rosei Waldeck, despre care s-a bănuit că a avut, la rândul său, legături cu spionajul, erau tot felul de corespondenţi de presă, unii dintre ei apreciaţi, trimişi de mari nume ale presei timpului: britanicii Patrick Francis Maitland (The Time), Clare Hollingworth (The Sunday Times), Serge Nabokoff şi Cedric Salter (Daily Mail), americanii Daniel Luce (Time), Reuben H. Merkham, Robert St. John şi Robert Parker (Associated Press) şi Cyrus Sulzberger (The New York Times).
După căderea Franţei, spaţiul în care se putea desfăşura spionajul sub acoperirea de jurnalist se restrânsese dramatic, iar Bucureştiul oferea încă suficientă siguranţă şi o excelentă poziţie pentru a se relata nu numai ce se întâmplă în România, dar şi despre evoluţiile din Balcani şi din cvasinecunoscuta URSS, condusă cu mână de fier de Stalin. Se pare că la Bucureşti erau mai bine de 40 de corespondenţi anglo-americani, probabil majoritatea lucrând şi pentru serviciile de informaţii ale ţării lor. Sau ale altei ţări.
Americanca Margaret Bourke-White,fotoreporter al revistei Life, a surprins în perioada 1939 – 1940, printre altele, instantanee cu câmpurile petrolifere de la Câmpina. Patru ani mai târziu, întreaga zonă strategică a fost devastată de aviaţia americană şi este foarte posibil ca în pregătirea atacului să se fi folosit şi fotografiile jurnalistei.
Se mai întâmpla ca, atunci când deveneau prea insistenţi, corespondenţii străini să fie atraşi în tot felul de jocuri operative, mai mult sau mai puţin ortodoxe. Un ziarist englez, Ralph F. Hoddinott, acreditat de o publicaţie din Oxford de care nu auzise nimeni şi care se tot plimba prin zona fortificaţiilor de graniţă româneşti, a fost îmbătat atât de tare de un poliţist român, încât a dezvăluit tot: cine era, cine l-a trimis, ce căuta aici.
Nici Cedric Salter nu a fost mai norocos. Aflat într-un interminabil divorţ de soţia sa din Anglia, s-a pierdut în braţele secretarei sale, Ana Ciorescu, zisă Nelly, o cunoscută demimondenă despre care se spunea că era protejată de persoane importante.
Se încarcă comentariile...
