Hipsterii de epocă. Tinerii care făceau „babele să scuipe-n sân” cu stilul lor extravagant de Gică Vapor

În timp ce americanii îi aveau pe hippy iar britanicii pe punkeri, românii l-au avut pe Malagamba. Acesta a fost cel mai cool personaj din istoria românilor, creatorul singurei subculturi originale românești, care a creat o adevărată isterie în Bucureștiul anilor 30-40. 

Sergiu Malagamba la Teatrul Tănase FOTO teatrultanase

Secolul XX a fost veacul prefacerilor fundamentale ale societății umane. A fost o epocă în care totul a fost redefinit și reconstruit pe alte principii. Inclusiv la nivel de artă și viață cotidiană. Subculturile au dat tonul schimbării și reformei sociale.

Înainte de secolul XX, cultura era „de sus în jos”, adică elita decidea ce este artă, care sunt normele de conviețuire, ce trebuie să îmbrăcăm și care sunt manierele acceptate.

Subculturile secolului XX au inversat acest flux prin filosofia DIY (”Do It Yourself”, în traducere „Fă-o singur”). Practic tinerii din cartierele muncitorești, din mahalelele orașelor sau tipii cool de pe străzile urbei, au început să dea tonul în modă, muzică, comportamente, dând naștere unor transformări sociale incredibile.

Printre cele mai faimoase și importante subculturi ale secolului XX au fost hipsterii anilor 40, beatniks din anii 50, iar mai apoi hippie, punk, grunge, hip-hop sau goth. În general românii au aderat mai devreme sau mai târziu (de obicei mai târziu) la toate aceste subculturi, transplantându-le în zona mioritică, mai ales după anii 90. Puțin cunoscut publicului larg este faptul că și românii au avut o subcultură originală, deosebit de spectaculoasă, născută la finele anilor 30. Era vorba despre malagambism, un curent care a făcut furori în rândul tinerilor din anii 40, spre disperarea autorităților. A fi malagambist echivala pentru tânăra generație cu a fi cool, deosebit, liber în gândire, rebel. În schimb pentru autorități și persoanele mai în vârstă, malagambistul era un huligan obraznic, o generație pierdută.

Cam la modul în care mulți români, de astăzi, trecuți de 50 de ani comentează viitorul generației Z sau Alpha, dominată de digitalizare și noi forme de expresie. Malgambistul era tânărul-șoc al generației sale, un produs de ultim răcnet al culturii românești interbelice. De altfel singurul produs al unei subculturi originale românești. 

Cum recunoșteai un malagambist: țoale care săreau în ochi și frizură a la Gică Vapor

Malagambiștii erau tinerii rebeli ai Bucureștilor anilor 40. Iar aderarea la această subcultură nu stătea doar într-un anumit stil vestimentar sau într-un anume gen muzical preferat ci și în atitudine, comportament și mod de gândire. Erau tinerii, pe care astăzi i-am numit „progresiști”, „hipsteri”, super la modă. Totodată a fi malagambist era și echivalentul unui tânăr cu un comportament noncoformist, rebel. O combinație periculos de atrăgătoare între un dandy și un avangardist, între eleganță și spirit nou. Ce să mai vorbim, un adevărat spectacol pe două picioare.

În general malagambiștii români, spre deosebire de punkerii cartierelor muncitorești din Anglia anilor 70, veneau din cartierele ceva mai elegante ale Bucureștilor. Mulți aveau o formație intelectuală și erau la curent cu tot ce mișca în Europa și Statele Unite.

Erau abonați la reviste de top în domeniul modei, muzicii sau culturii și mergeau în găști de zurbagii gata să încalce regulile prea stricte ale unei societăți conservatoare. Ei erau vântul schimbării în societatea românească. Un vânt înăbușit însă, din păcate de tancurile Armatei Roșii și planurile mărețe ale tovarășilor susținuți de Stalin și ciracii săi.

Revenind la malagambiști aceștia erau pe de o parte tinerii cool al Bucureștiului, după care întorcea capul orice fată cu admirație, sau orice băiat cu invidie, iar de cealaltă parte erau „huliganii” după care femeile mai în vârstă scuipau în sân iar domnii cu viziuni conservatoare își făceau cruce. Dar haideți să vedem cum putea fi recunoscut un malagambist. Și, așa cum spun contemporanii lor, nu aveau cum să nu-i observi.

Sergiu Malagamba

„Malagambistul avea frizura tăiată la spate perfect drept, după metoda celebrului frizer „Gică Vapor”, pălăria era cu boruri late şi panglică fină, cămaşa obligatoriu uni, asortată cu o cravată cu nodul mic, lungă până peste curea, sacoul în carouri ample, pantalonii cu patru pense, cu manşeta strânsă la glezne şi neapărat mai scurţi astfel încât să asigure vedere la ciorapii din lână fină, în dungi în culori tari, sau de pantofii din antilopă, cu talpa de crep foarte groasă”, preciza Ioan N Oprea în revista „Luceafărul”.

Așa cum am văzut, frizura era un element esențial. Iar Gică Vapor a fost cel mai faimos frizer al Bucureștiului interbelic, un adevărat „artist al foarfecii” la care mergeau toți tinerii care doreau acea tăietură perfectă, „nemțească”, la spate. Deloc de neglijat erau pantofii din antilopă care musai trebuiau să scârțâie, la fiecare pas. Propriu-zis aveau talpă de plută (crep).  Malagambistul trebuia să fie auzit înainte de a fi văzut; scârțâitul era o marcă a prezenței sale sfidătoare pe Calea Victoriei. Șosetele multicolore erau iarăși un element distinctiv, ca și sacoul în carouri.

„Se purta părul creț cu cărare pe mijloc, iar cele două bucle musai erau vâlvoi, deci neglijent. Tăietura de la spate trebuia să fie o linie perfect dreaptă, neapărat realizată cu „tehnica” de Gică Vapor. Pantalonii cu patru pense, ascuțiți la gleznă și cu manșetă erau purtați obligatoriu în așa fel încât să se vadă ciorapii din lână fină, vărgați sau în culori tari, galben cu maro, maro cu roșu. Pantofii erau din antilopă, trebuia să scârțâie când mergeai și să aibă talpa foarte groasă. Sacoul era în carouri mari, iar pălăria trebuia să aibă boruri late și panglica foarte îngustă. Cămașa era obligatoriu „uni”, cravata cu nodul mic-mic, lungă până peste curea”,  preciza celebrul Jonny Raducanu în „Țara Lui Johnny”

Un geniu creator al stilului non-conformist românesc

Această subcultură a malagambiștilor a fost creată de Sergiu Malagamba, un personaj fabulos al anilor 30-40 în România. A fost cel mai cool personaj al istoriei românești din secolul XX. Subcultura malagambistă nu a creat-o voluntar, ea s-a născut din felul său de a fi. A fascinat atât de mult tânăra generație încât a fost imitat în tot ceea ce făcea. Dacă Bucureștiul anilor '40 ar fi avut un „rege al noncoformismului”, acesta ar fi fost, fără îndoială, Sergiu Malagamba. Acesta era muzician de geniu, dirijor, compozitor și, mai presus de toate, un simbol al eleganței, cu un stil dandy inconfundabil.

Malagamba s-a născut în anul 1913, la Chișinău, într-o familie armenească destul de înstărită. Tocmai de aceea a beneficiat de o educație corespunzătoare, inclusiv studii muzicale. Și asta în condițiile în care Sergiu era un copil minune în domeniul artistic. Mai precis, a fost un percuționist fenomenal. Se spune despre el că a revoluționat jazz-ul românesc, fiind considerat unul dintre cei mai buni bateriști din Europa de Est. Stilul său de a cânta la tobe era spectacol pur, fiindcă jongla cu bețele, avea un simț al ritmului aproape mistic și o prezență scenică magnetică. Efectiv a adus o notă de originalitatea jazz-ului românesc. „Malagamba era un zeu al bateriei. Când începea să bată, toată sala încremenea. Nu era doar muzică, era o stare de spirit”, preciza același Temistocle Popa.  

Malagamba la Teatrul Constantin Tănase

Pe lângă talentul muzical, Sergiu Malagamba avea o atitudine și un șarm aparte. În plus, se îmbrăca ca nimeni altul. O combinație unică de stiluri și tendințe care a dat de fapt naștere malagambismului.  Demn de precizat este și faptul că malagambismul nu era doar despre haine, ci despre o atitudine de „dandy” bucureștean care refuza griul cotidian. O combinație incredibilă de stil vestimentar, cu atitudine, un anumit fel de a vorbi și de a fi. 

Muzica curgea prin venele malagambiștilor

Un jazzman pasionat și pasional, Sergiu Malagamba a inspirat pasiunea pentru muzică unei generații întregi. Muzica curgea prin venele malagambiștilor. O muzică a spiritului liber, a lipsei cenzurii și a noncoformismului, în plină epocă dictatorială. 

Malagambiștii erau, înainte de orice, „dependenți” de jazz și de derivatele acestuia. Totodată adorau swing-ul și bebop-ul timpuriu. Dansau pe  ritmurile sincopate, rapide, care permiteau o descărcare de energie pe ringul de dans. Ascultau cu religiozitate marii artiști americani, ale căror discuri ajungeau cu greu în România precum Duke Ellington, Count Basie sau Glen Miller. Piesa „In the Mood” a lui Glenn Miller era un soi de imn neoficial al libertății tinerilor de atunci.

În plus, așa cum am precizat deja, Sergiu Malagamba reinterpreta diferite melodii și le punea în mod original pe ritmuri de jazz. Totul se petrecea în localurile celebre ale Bucureștiului, frecventate de malagambiști precum Chat Noir sau Zissu,  acolo unde orchestrele conduse de Sergiu Malagamba sau prietenii săi (precum violonistul Petre Alexandru) luau melodii românești cunoscute și le schimbau ritmul, adăugându-le influențe de jazz și swing.

Ba chiar, Sergiu Malagamba a inventat și dansuri noi precum „dansul Malagamba” sau „Pițipoaca”. Erau dansuri frenetice care au început să fie predate la toate școlile de dans din București. Iată cum descria Temistocle Popa, dimensiunea fenomenului Malagamba în Bucureștiul anilor 40.

„Malagamba avea, pe lângă faima unui strălucit muzicant, și o înfățișare deosebită, cu trupul său subțirel, nervos, cu chipul smolit și mustăcioara à la d’Artagnan. Magazinele bucureștene se și apucaseră să-i lanseze moda: guler à la Malagamba, croială à la Malagamba, pantofi à la Malagamba (înguști și cu tocuri înalte), sacouri à la Malagamba, cu revere mici… Școlile de dans începuseră și ele să-și facă reclamă cu anunțul: «Predăm dansul Malagamba!». Iată-ne pe noi, cei de la malul Dâmboviței, câștigându-ne o celebritate pe care alții n-au avut-o. Fiindcă n-a existat niciodată un «dans Ginger Rogers», nici măcar un «dans Fred Astaire». Însă «dansul Malagamba» a fost și s-a dansat cu frenezie”, preciza Temistocle Popa în „Trecea fanfara militară”.

Extremismul, principalul dușman al malagambismului

Malagambiștii erau înainte de toate niște tineri rebeli care apreciau liberate de expresie, dar și de exprimare. Așa că au avut de furcă cu spiritul conservator românesc și mai ales cu extremismul și dictatura. De exemplu, popularitatea lui Malagamba a fost atât de mare, încât a devenit o amenințare pentru ordinea morală a regimului Antonescu. În 1942, sub pretextul că stilul său de viață și de îmbrăcăminte „corupe tineretul”, Sergiu Malagamba a fost arestat și internat în lagărul de la Târgu-Jiu. Ironia sorții a făcut ca în detenție să fie coleg chiar cu viitorul lider comunist, Gheorghe Gheorghiu-Dej. După război, și instaurarea comuniștilor la putere, l-ar fi protejat pe Malgamba. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care artistul a scăpat de pușcărie politică și prigoană. 

După 1945, termenul de malagambist a fost preluat de propaganda comunistă și a căpătat un înțeles peiorativ.

Un malagambist era  considerat, de „tovarăși” drept  un „element declasat”, un „huligan” influențat de „putreda cultură occidentală”. Cu toate acestea, pentru tinerii din anii '50, Sergiu Malagamba a rămas un simbol ascuns al rezistenței prin estetică. Chiar dacă a fost forțat să se adapteze, conducând orchestra de estradă a Teatrului „Constantin Tănase”, el nu și-a pierdut niciodată acea distincție înnăscută. După instaurarea comunismului, protejat parțial de „prietenul” de celulă, Malagamba s-a concentrat pe muzică.

A fost compozitor, dirijor și totodată, în anii 60, a instruit o generație întreagă de bateriști, viitori membri ai celor mai celebre trupe rock românești din acea perioadă. A fost numit membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor în anul 1947. Malgamba a murit în 1978, la 65 de ani.