Exclusiv INTERVIU Cătălin Ranco Pițu, procuror în Dosarul Revoluției: „Statul român nu dorește ca un fost președinte să fie judecat pentru crime împotriva umanității“
0Tergiversarea în cazul Dosarului Revoluției este deja de-o seamă cu democrația. Probele, fie că sunt dovezi concrete, fie că sunt mărturii, duc toate către aceiași vinovați, însă ghinionul face ca unul dintre ei să fie chiar primul președinte al României de după 1989, Ion Iliescu.
În aceste zile sărbătorim 35 de ani de când ne bucurăm pe deplin de drepturi și de libertăți, dar mai ales comemorăm moartea celor 1.166 de oameni care au făcut posibil ca noi, acum, să cunoaștem democrația în adevărata ei însemnătate. După 1989 au început să se caute vinovații și să se întocmească, așa cum cere legea, un dosar cu tot ce trebuie: probe de orice natură care, odată adunate, să poate aduce lumină în acest caz și liniște în sufletele românilor.
Cătălin Ranco Pițu a semnat rechizitoriul în Dosarul Revoluției, un dosar alcătuit din 3.000 de volume, care a avut ca obiect trimiterea în judecată a unor figuri-cheie ale evenimentelor din Decembrie 1989. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, el încearcă să clarifice parcursul acestui caz de o importanță capitală atât pentru trecutul, cât și pentru viitorul nostru. De asemenea, el punctează de la început faptul că revoluție a fost doar până pe 22 decembrie, însă, odată cu preluarea puterii de către CFNS, în frunte cu Ion Iliescu, totul a fost o lovitură militară de stat, dusă la bun sfârșit prin manipulare și instaurarea unei psihoze în rândul populației. Cătălin Ranco Piţu a publicat recent, la Editura Litera, cartea „Ruperea Blestemului. Revoluția Română din decembrie 1989“, organizând-o în jurul declarațiilor martorilor implicați în evenimente, extrase din presa vremii, transcrieri ale emisiunilor de la TVR, un adevărat memento incomod al acelor zile care bântuie încă mentalul colectiv, cu văluri de minciună, dezinformări și teorii contradictorii.
„Weekend Adevărul“: Din 1990 se încearcă pedepsirea vinovaților de moartea celor 1.166 de oameni și a miilor de răniți din perioada 16-31 decembrie 1989. Ce se întâmplă cu celebrul Dosar al Revoluției, care este stadiul lui în prezent?
Cătălin Ranco Pițu: Rechizitoriul a fost restituit în septembrie sau octombrie anul acesta. Rechizitoriul a fost emis în iulie 2022. A ajuns pe masa judecătorilor de la Înalta Curte, instanța supremă în România, care s-a ocupat de tot ceea ce a fost legat juridic de Dosarul Revoluției – a soluționat zeci, sute de pricini, plângeri, alte rechizitorii restituite, redeschide toată paleta de pricini juridice. Brusc, după 2022, judecătorii Înaltei Curți au spus că nu sunt ei competenți în a soluționa Dosarul Revoluției.
Care a fost motivarea lor?
Pe de o parte, au considerat că Ion Iliescu nu a fost un veritabil șef de stat atunci, în 1989. Pe de altă parte, au considerat că miniștrii care le atrăgeau de fapt competența, cum ar fi fost Gelu Voican Voiculescu, unul dintre cei trimiși în judecată, n-au săvârșit fapte în intervalul pentru care a fost trimis în judecată. Cert este că și-au declinat competența de soluționare, iar declinarea este fără cale de atac. Nu a existat posibilitatea contestării în vreun fel din perspectivă juridică, astfel încât cauza a ajuns la Curtea de Apel București. Aici a fost desemnat un judecător care, în faza de cameră preliminară, a hotărât că rechizitoriul întrunește toate condițiile prevăzute de lege pentru a fi dispusă începerea judecății și, bineînțeles, a respins toate contestațiile formulate împotriva celor care spuneau că n-a fost respectată procedura.
Pentru această primă decizie importantă, care a fost reacția inculpaților?
Avocații lor au contestat hotărârea de a fi demarată judecarea pe fond a cauzei și din nou cauza a ajuns la Înalta Curte, pentru că asta este procedura, așadar, un lucru corect. Înalta Curte, după ce în prealabil își declinase competența, a analizat întreaga situație și, în complet de doi judecători, au ajuns la complet de divergență. Acest lucru însemnând că un judecător a considerat rechizitoriul bun pentru începerea judecății, celălalt, nu. Așadar, fiind o paritate unu la unu, conform procedurii, a fost adus un al treilea judecător, completul de divergență care avea misiunea să încline balanța în favoarea uneia sau alteia dintre opiniile deja exprimate. Nu vreau să intru în detalii privind conduita acestei judecătoare de la Înalta Curte, despre care s-au scris multe. Cert este că a decis că dosarul și rechizitoriul trebuie restituite Secției parchetelor militare pentru a fi remediate acele nereguli pe care le-au considerat în cele din urmă cu privire la claritatea acuzării.
„Nu se dorește să se vadă realitatea“
Credeți că a fost o decizie corectă?
Personal, consider că nu există temei pentru astfel de hotărâre de restituire, însă asta este situația. Nu s-a putut ataca în niciun fel această soluție a Înaltei Curți, astfel încât, în prezent, dosarul este din nou pe masa procurorilor de la Secția parchetelor militare din cadrul Parchetului General, unde chiar nu știu de acum ce se va întâmpla cu cauza. Dosarul va fi repartizat unui procuror sau unei echipe. Dosarul nu este afectat, adică n-au fost anulate toate actele de procedură, probatoriul a rămas intact, dar strategia de soluționare a cauzei nu o cunosc, pentru că nu mai sunt în sistem și nici nu am mai discutat cu colegii procurori care activează acum pentru a ști cumva care este optica lor, și oricum acest lucru nici nu este firesc să se întâmple.
Vă reproșați ceva în privința realizării rechizitoriului?
Dacă ar fi să mai am o dată dosarul în lucru, aș acționa identic, pentru că eu consider că a fost urmărire penală făcută cu respectarea tuturor cerințelor legale. De altfel, doi judecători de la Înalta Curte au avut aceeași părere despre modul în care eu am lucrat în dosar. Îmi pare rău că s-a întâmplat așa. Nu este normal, dar se pare că statul român, prin anumite persoane cu influență, nu dorește ca un fost președinte să fie judecat pentru crime împotriva umanității. Nu se doreşte să se vadă nici alte adevăruri din acel rechizitoriu, cum ar fi realitatea. Zic eu că la noi a fost și o lovitură militară de stat, nu doar o revoluție. Acest lucru, evident, vine în contradicție cu Constituția României, care ne vorbește despre evenimentele din Decembrie 1989 ca fiind o revoluție 100% fără o hibridizare cu o lovitură militară de stat.
Moartea, singura scăpare
Unele voci susțin că se așteaptă ca fostul președinte Ion Iliescu să moară și abia apoi să îl condamne...
Decesul său înseamnă și încetarea oricărei anchete împotriva lui, pentru că, în conformitate cu legea, decedații nu pot fi anchetați de procurori.
Au existat însă cazuri, precum cel al Mareșalului Ion Antonescu sau Corneliu Zelea Codreanu, care sunt condamnați drept criminali de război în legea de acum. Poate se va face așa și în cazul inculpaților din acest dosar...
S-ar putea emite o astfel de lege undeva în viitor, nu știu asta, nu pot să anticipez. Sigur că pentru istorici, pentru societate, Ion Iliescu ar dobândi o anumită poziție, însă strict din perspectivă juridică, el, după momentul decesului, nu va mai putea fi cercetat din perspectivă penală.
Și acesta este și motivul pentru care nu au fost cercetați foarte mulți oameni, vinovați de crime în decembrie 1989, cum au fost Vasile Milea sau Iosif Rus...
Exact. Survenirea decesului este o cauză de neurmărire penală. Vasile Milea a murit în dimineața zilei de 22 decembrie. Dacă ar fi trăit și tot eu aș fi fost cel care ar fi instrumentat acest dosar, s-ar fi aflat printre cei trimiși în judecată pentru că a participat personal la represiunea revoluționarilor din București în noaptea de 21 spre 22. Însă și anterior acestei date, toate ordinele venite pe linie de MApN, evident, l-au inclus pe pe ministrul Apărării Vasile Milea, care îl avea deasupra, pe linie ierarhică de comandă, doar pe Nicolae Ceaușescu, acesta fiind comandantul suprem al Forțelor Armate. Tot ce s-a întâmplat la Timișoara, dar și în alte orașe precum Arad, Sibiu, Brașov, Cluj-Napoca, până în dimineața de 22, s-au efectuat inclusiv cu implicarea fostului ministru Vasile Milea.
Vinovați pe linie ierarhică
Și totuși, ce facem cu cei vinovați pentru masacrele de la Timișoara, Otopeni și chiar din fața sediului MApN? Urmașii lor au nevoie ca oficial acei oameni să fie condamnați, chiar dacă nu mai trăiesc...
Cei trimiși în judecată de mine au săvârșit conduite infracționale. Până la data de 22 decembrie, orele 16:00, represiunea împotriva revoluționarilor în toată țara a fost coordonată de Nicolae Ceaușescu, exercitată prin intermediul celor doi piloni esențial de forță, MApN și MI, cu mențiunea că din Ministerul de Interne făcea parte inclusiv Departamentul Securității Statului, celebra și nociva Securitate. Deci toate aceste forțe, inclusiv Securitatea, au tras împotriva poporului român până la data de 22 decembrie. Este indubitabil, nimeni nu poate nega acest lucru. Cadrele militare ale acestor ministere nu au tras din proprie inițiativă, ele s-au supus ordinelor venite pe linie ierarhică de la șefii acestor structuri – pe de o parte, Vasile Milea, pe cealaltă parte, din partea șefului Ministerului de Interne, celebrul Tudor Postelnicu, șeful Securității, dar și generalul Iulian Vlad. La rândul lor, aceștia n-au fost singurii care au dat ordin, aveau adjuncți, șefi de direcție, adică există o întreagă linie de comandă care a acționat criminal, împotriva revoluționarilor care au ieșit împotriva sistemului ceaușist.
Aici îl putem numi și pe generalul Ion Hortopan, comandantul Infanteriei și Tancurilor, care a ordonat să se treacă cu TAB-urile peste oameni la Universitate. El nu doar că nu a plătit pentru ce a făcut, ba chiar a fost înmormântat cu onoruri militare, în anul 2000.
Da, așa este, Ion Hortopan, la rândul lui, dacă ar fi trăit, ar fi fost trimis în judecată pentru crime împotriva umanității, întrucât cu implicarea lui directă, forțele mecanizate, adică tancurile și TAB-urile, au fost folosite atât înainte de 22, cât și după 22 decembrie împotriva românilor.
„În decembrie 1989 am asistat la re-KGB-izarea României“
Spuneați că după 22 decembrie, ora 16.00, nu a mai fost revoluție, ci lovitură militară de stat. Care sunt argumentele?
După 22 decembrie a început un fenomen securist-terorist, care a venit la pachet cu o psihoză. Acel fenomen a fost generat, amplificat până la cote paroxistice tocmai de cei care au preluat puterea în data de 22 decembrie, orele 16:00, în special Ion Iliescu, lider politico-militar, pentru că și-a subordonat toate ministerele, inclusiv cele de forță. A fost constituit și un consiliu militar superior, al cărui șef militar era Ion Iliescu, astfel încât s-a situat exact în poziția lui Nicolae Ceaușescu, șef politico-militar al României. Alături de el au fost și alte personaje cunoscute, cum ar fi fost generalul Nicolae Militaru, Silviu Brucan, Gelu Voican Voiculescu, Petre Roman, Virgil Măgureanu.
Puterea vine de la Răsărit
Cum a reușit un grup de câțiva oameni să preia puterea într-o țară?
Au fost activați 42 de generali, cu toții dovediți anterior ca fiind colaboratori ai GRU, Serviciul de informații al armatei sovietice. Pe lângă aceștia erau și generalii activi în decembrie 1989, despre care ulterior s-a documentat faptul că erau colaboratori în principal ai GRU, cum ar fi fost generalul Eftimescu, șeful Direcției operații, generalul Hortopan, generalul Logofătu, șeful Academiei Militare. Aceștia au pus la cale diversiunea cu securist-teroriștii.
Și toată această psihoză și această teroare au fost răspândite în țară doar cu scopul de a prelua puterea?
Dar mai era un motiv josnic, dovedit de întregul probatoriu din Dosarul Revoluției. Sunt foarte multe probe care demonstrează ce urmează să vă spun. Însă, pentru a înțelege cel mai bine, vă amintesc un singur aspect relevant pentru toată construcția logico-juridică în fața Comisiei senatoriale pentru studiul evenimentelor din Decembrie 1989: Gelu Voican Voiculescu a fost întrebat în 1994, timp în care era ambasadorul României în Tunisia, cine a făcut diversiunea cu securist-teroriștii? Voican a explicat spunând următorul lucru: „A făcut-o armata“. Aici nu se referea la corpul armatei, la miile de militari care erau de bună credință, ci la șefii de structuri militare, care dețineau efectiv comanda Ministerului Apărării Naționale. Nu erau foarte mulți: 567 de generali. Și tot Voican Voiculescu a spus că, la data de 22 decembrie, între Iliescu și șefii militari a existat o înțelegere în urma căreia lui Iliescu i se garantau preluarea și păstrarea puterii totale în statul român, iar Iliescu, odată ajuns șef de stat, trebuia să șteargă cu buretele ce a făcut armata înainte de 22 decembrie. Fix așa este afirmația lui Voiculescu. Cu alte cuvinte, șefii de direcții militare care, sub comanda lui Nicolae Ceaușescu, au participat la represiunea împotriva revoluționarilor, provocând mulți morți și răniți, au găsit o cale prin care, după liniștirea lucrurilor, să dobândească imunitate în fața legii penale.
Dușmanii închipuiți
De unde au venit cu ideea teroriștilor?
A explicat foarte bine fostul ministru al Apărării Constantin Olteanu, care a spus că pentru a le ieși această strategie mai era nevoie de ceva. Trebuia să inventezi un dușman împotriva căruia să te coalizezi împreună cu întreaga națiune și să lupți – doar în acest fel dobândeau legitimitate în fața opiniei publice. S-a spus că trupele securist-teroriste atacă revoluția, liderii revoluției și tot poporul român și că doreau să-l readucă la putere pe Ceaușescu.
Ar fi existat totuși niște dovezi că anumiți oameni sau grupuri ar fi dorit readucerea dictatorului în fruntea statului?
Total mincinos. Nu a existat nicio astfel de structură, n-a existat nimic organizat pentru a-l readuce la putere. Nicolae Ceaușescu a fost abandonat în ziua de 22 decembrie, undeva la orele 10.00, de către toate structurile de forță ale României – MApN, Ministerul de Interne, Securitatea, dar și Gărzile Patriotice. Nu există niciun indiciu cum că vreo structură total acoperită sau aparținând vreunui minister de forță ar fi acționat pentru readucerea la putere a lui Nicolae Ceaușescu și că pentru atingerea acestui scop ar fi fost declanșată o acțiune de diversiune cu arma în mână care să creeze haos.
Atunci, cine a tras în noi, românii, după 22?
Cauza morții fiecărui român în intervalul 22 decembrie – 1 ianuarie, să zicem generic, a fost focul fratricid cauzat pe fond de psihoză securist-teroristă. Nu există o altă cauză a survenirii de decese și răniri. Românii posesori de arme în decembrie 1989 s-au împușcat între ei, fiind convinși că există securist-teroriștii printre noi. Ion Iliescu, în 23 decembrie, a generat această psihoză, spunând că o unitate de bezmetici ne atacă pe noi și Revoluția, neavând niciun argument pentru astfel de afirmații foarte grave. Apoi, în 23 decembrie a ieșit la televizor și a spus că teroriștii sunt printre noi, ei sunt îmbrăcați în haine civile, arată ca noi. De aici, se dorea și ca populația să fie convinsă că există teroriștii, că armata s-a alăturat poporului și că împreună, în mod eroic, luptă împotriva teroriștilor. Astfel, armata ar fi fost văzută ca o salvatoare a situației. Societatea noastră, în ansamblul ei – inclusiv armata, serviciile de informații, mass-media –, în ultimii 35 de ani, nu a putut proba existența nici măcar a unui singur securist terorist. Nici armata n-a putut proba acest lucru, deși s-ar fi dorit, pentru că automat vinovăția era aruncată în altă parte. Începând cu 2018 s-au desecretizat acele materiale, toate stenogramele și raportul final, care susțin această concluzie a acelor zile. În raportul final al Comisiei senatoriale se afirmă negru pe alb ceva de o gravitate cred că nemaiîntâlnită, cel puțin în ultimii 35 de ani. Senatorul Săndulescu, atunci când a scris propriile concluzii în raport, a spus așa: „În decembrie 1989 am asistat la re-KGB-izarea României“.
Se încarcă comentariile...
