Curtea Supremă sesizează Curtea Constituţională pe modificările aduse legii privind statutul magistraţilor şi a celei pentru combaterea terorismului

Judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constituiţi în Secţii Unite, au sesizat Curtea Constituţională a României asupra Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi asupra Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr.535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului.

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, legal constituite, prin Hotărârea nr.3 din 24 mai 2018, au sesizat Curtea Constituţională asupra aspectelor de neconstituţionalitate cuprinse în Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, iar prin Hotărârea nr.4 din 24 mai 2018, au sesizat Curtea Constituţională asupra aspectelor de neconstituţionalitate cuprinse în Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr.535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului.

Sesizarea pe Legea 303/2004 privind satutul judecătorilor şi procurorilor poate fi consultată aici.

Sesizarea pe Legea 535/2004 privind prevenirea şi combatearea terorismului poate fi consultată aici.

Argumentele critice aduse modificărilor Legii 303/2004

În ceea ce priveşte Legea de modificare a Legii 303/2004, privind statutulul judecătorilor şi procurorilor, judecătorii de la Curtea Supremă susţin că, în raport cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, legea trebuie să întrunească cele trei cerinţe de calitate: claritate, precizie şi previzibilitate. „Curtea a statuat că respectarea legilor este obligatorie, însă nu se poate pretinde unui subiect de drept să respecte o lege care nu este clară, precisă previzibilă, întrucât acesta nu işi poate adapta conduita în funcţie de ipoteza normativă a legii”, se arată în sesizarea judecătorilor de la Curtea Supremă.

De aceea, una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative. Aşadar, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, respectiv să fie clar, precis şi previzibil. În plus, potrivit magistraţilor,  prin această natură a legii „legiuitorului îi revine obligaţia ca, în actul de legiferare, indiferent de domeniul în care îsi exercită această competenţă constituţională, să dea dovadă de o atenţie sporită în respectarea principiului clarităţii previzibilitălii legii”.

Din perspectiva claritălii, a preciziei a previzibilităţii, dispoziţii art. I pct. 151 cu referire la art. 96 alin. (3) şi (4) nu întrunesc exigenţele art. 1 alin. (5) din Constituţie. Astfel:

-- În cuprinsul dispoziţiilor art. 96 alin. (3) lit. a), în forma modificată, legiuitorul se referă la „incălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual" şi la „incălcarea gr av ă a drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime", formulări cu caracter general şi imprecis, care nu permit identificarea clară a ipotezelor în care există eroarea judiciară.

-- În cuprinsul dispoziţiilor art. 96 alin. (3) lit. b), în forma modificată, se face referire la o hotărâre judecătorească definitivă „In mod evident contrară legii" şi la afectarea gravă a drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime, formulări care prezintă, de asemenea, un caracter general şi imprecis, ce nu permite identificarea exactă a sferei noţiunii de eroare judiciară.

„Efectul utilizării unor formulări cu caracter general şi imprecis în definiţia noţiunii de eroare judiciară este imposibilitatea delimitării sferei erorii judiciare şi, în consecinţă, imposibilitatea aplicării dispoziţiilor care o reglementează. Aşa cum se arată în considerentul 150 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 252/2018, un text căruia îi lipsesc claritatea, precizia, acurateţea şi caracterul univoc va deveni lipsit de eficienţă în procesul de aplicare a legii, existenţa sa normativă, deşi incontestabilă, neputând, prin urmare, duce la naşterea unor noi raporturi juridice”, este concluzia sesizării semnată de judecătorii Curţii Supreme.