Corijenţi la taximetrie

Taximetria este o carte de vizită pentru orice ţară, pentru orice mare oraş. În Bucureşti, zilnic, peste 200.000 de clienţi folosesc astfel de servicii. Nu ştim cu ce impresii rămân, dar

Taximetria este o carte de vizită pentru orice ţară, pentru orice mare oraş. În Bucureşti, zilnic, peste 200.000 de clienţi folosesc astfel de servicii. Nu ştim cu ce impresii rămân, dar sentimentul general este că există loc de mult mai bine.

Unii conduc la bustul gol şi cu şlapi în picioare, ascultă manele şi înjură în stânga şi-n dreapta. Alţii sunt în costum şi cu pantofii lustruiţi, vorbesc politicos şi dau muzica încet ca să-şi asculte clienţii, dar aceştia sunt foarte puţini. Aşa sunt taximetriştii din Bucureşti, un oraş al contrastelor, în care gunoaiele stau la doi paşi de clădirile din metal şi din sticlă răsărite din dărâmăturile socialiste.

"Nici nu poate fi vorba de o comparaţie între sistemul de taximetrie din Bucureşti şi cel din alte oraşe europene", e de părere Gheorghe Udrişte, directorul Direcţiei Generale Infrastructură şi Servicii Publice de la primărie. Oraşul "este departe de Madrid sau de Paris, chiar şi de Budapesta". De aceea, este nevoie de reguli clare, prevăzute deja în parte, într-un nou regulament al serviciului public de transport în regim de taxi, aprobat recent de Consiliul General al Municipiului Bucureşti. Printre altele, documentul prevede că autorizaţiile de taximetrie vor fi eliberate pe viitor pe baza unui punctaj de departajare. Astfel, vehiculele mai noi, mai puţin poluante, cu aer condiţionat, portbagaj mai mare şi airbaguri, conduse de şoferi cu experienţă, vor avea mai multe şanse să fie admise ca taxiuri decât "gioarsele vechi de 10 ani", spune Udrişte.

Singura constantă în ceea ce priveşte taxiurile bucureştene este culoarea, reglementată de autorităţi. În rest, nici nu poate fi vorba despre folosirea unor maşini adaptate pentru taximetrie, cu perete despărţitor între şofer şi pasageri, sau despre coduri care să reglementeze atitudinea, ţinuta şi limbajul taximetriştilor. "Suntem mult în urmă", recunoaşte Udrişte. Departe de standardele europene, taxiurile din Bucureşti contribuie totuşi la crearea unei imagini a Capitalei. Simpatizaţi de unii pentru conversaţia plăcută, detestaţi de alţii pentru lipsa de maniere, şoferii de taxi sunt o prezenţă constantă în viaţa oraşului. "Sunt oameni care riscă mult când iau pe cineva la unu noaptea şi îl duc pe o stradă de unde pot să nu mai iasă întregi. Ar trebui să aibă spor de periclitate", este de părere solistul trupei Taxi, Dan Teodorescu. "Eu îi simpatizez. Dacă nu mi-ar plăcea ideea şi oamenii, cel mai probabil trupa în care cânt nu s-ar fi numit Taxi".

Mereu aceaşi senzaţie, că ţi se face o favoare

"Ai impresia că în loc să-ţi facă ţie un serviciu pe care îl plăteşti, ei îţi fac o favoare. În plus, unii refuză anumite curse, ceea ce în Argentina nu se întâmplă niciodată", ne-a declarat cântăreaţa de origine argentiniană Analia Selis. Maşinile din România folosite ca taxi sunt însă mult mai bune faţă de cele din ţara de origine a cântăreţei, dar şi tarifele sunt pe măsură. "În Bucureşti e cam scump, comparativ cu Spania, de exemplu", spune Analia.

Taximetriştii seamănă destul de bine între ei pe orice meridian, crede solistul de la Sarmalele Reci, Zoltan Andras. "Sunt oameni care stau cu maşina pe loc şi aşteaptă, iar când apare un client trebuie să fie politicoşi în speranţa că vor obţine cât mai mulţi bani. În China, taximetriştii sunt strict supravegheaţi şi pot avea mari probleme cu poliţia dacă nu sunt corecţi. Peste tot e o culoare locală". "E mult mai civilizat în alte părţi. În România, din păcate, şoferii se uită la tine şi pun un tarif", spune cantautorul Florin Chilian. Pentru cântăreţul Mihai Trăistariu, cea mai interesantă plimbare cu taxiul a fost în Japonia, unde "nu te putea fraieri nimeni". Pe Florin Piersic şoferii îl recunosc din prima. "Parcă s-au înţeles între ei, n-au vrut să mă lase să plătesc", spune actorul, care a fost impresionat de faptul că taximetriştii îl iubesc atât de mult, dar a plătit de fiecare dată cursa şi le-a dăruit taximetriştilor fotografii cu autograf.

Alte vedete au chiar legături strânse cu taximetria. Mihai Trăistariu îşi deschide, în luna iunie, o firmă de taximetrie la Constanţa şi plănuieşte ca, peste încă şase luni, să se extindă în Capitală. Poate e greu de crezut pentru unii, dar prezentatoarea tv Mihaela Rădulescu a fost chiar şofer de taxi, în studenţie. "Partea amuzantă era că nu cunoşteam deloc oraşul şi cam după acest criteriu îmi selectam pasagerii - doar dacă mergeau în două-trei locuri pe care le ştiam bine. Când riscam să iau un pasager către o destinaţie abstractă pentru mine, mă asiguram că ştie măcar el unde trebuie să ajungem", povesteşte Mihaela Rădulescu. "Apoi, mi-era frică să iau bărbaţi singuri - aveam, totuşi, 21-22 de ani şi n-arătam rău deloc -, s-a întâmplat chiar să duc şi nişte bătrâni pe gratis - mi-a fost milă că se scotoceau după mărunţi şi le-am spus că mi-a făcut plăcere să-i duc".

În calitate de client, vedeta tv a mers cu taxiul destul de rar, dar suficient ca să descopere amabilităţile unora: "Sunt taximetrişti care conduc ca şmecherii, înjurând pe toată lumea care se întâmplă să le stea în cale. Aşa ceva la Londra, de exemplu, nu se întâmplă. Acolo îmi place cel mai mult să merg cu taxiul. Ador taxiurile londoneze şi pe şoferii lor politicoşi".

"Tot felul de lăutari, bucătari sau ciobănaşi conduc azi taxiuri"

Meseria de taximetrist a început pentru mulţi dintre şoferi odată cu desfiinţarea unei fabrici sau închiderea unei întreprinderi. În anii '90, când cele mai multe dintre uzinele neprofitabile s-au închis şi mii de oameni au rămas pe drumuri, cei mai descurcăreţi s-au reorientat, de voie, de nevoie, către taximetrie. Ion Lazăr a lucrat 15 ani ca frezor la un institut de cercetare care s-a desfiinţat, apoi a muncit un an în Germania, la Hamburg, iar în 1995 s-a angajat ca şofer pe taxi. "În primul rând îmi place şoferia", spune Lazăr, care are 48 de ani. "E o meserie destul de interesantă, are şi părţi bune şi rele, dar e libertate, nu e program ca la un serviciu normal", explică taximetristul.

Un alt şofer, Mihai Petrescu, face taximetrie "cu acte în regulă" din 1996. "Făceam gara pe vremea lui Ceauşescu în timpul liber. Aveam o Skodă, lucram lângă Gara Basarab ca strungar şi după program făceam şi treaba asta." Întreprinderea unde lucra a fost vândută în 1994, după care Petrescu, un teleoltean" (teleormănean) de 49 de ani, venit în Bucureşti după cutremurul din 1977, a mai lucrat doi ani ca şofer la o fabrică de pâine. Apoi a ales taximetria, care "îi intrase în sânge" şi pentru că altă meserie nu mai ştia. Şi-a tocit nervii prin trafic de acum patru ani, când au început asfaltările pe bulevardele Alba Iulia şi Unirii, iar acum e ca un robot în trafic. "Ori pe unde ai lua-o prin Bucureşti, peste tot e la fel, toate străzile sunt aglomerate, tot oraşul. Comenzi sunt, dar nu le putem onora din cauza aglomeraţiei", spune taximetristul cu năduf, şi aminteşte că "poliţaii" nu dirijează circulaţia decât prin centru, nu şi la periferie, iar traficul e o junglă, unde câştigă cel care e "mai al dracu'".

"La maşină ţin mai mult ca la nevastă"

Alţi taximetrişti au pornit însă în meserie din pasiune, şi au împlinit 30 de ani de muncă în spatele volanului. Vasile Bănică, şofer de taxi în vârstă de 61 de ani, ţine ca la ochii din cap la maşina sa şi nu se urcă la volan dacă nu are pantofii făcuţi şi nu poartă sacou şi cravată. Este o excepţie care ar trebui să devină regulă, şi este o diferenţă pe care mulţi încă nu o înţeleg: una e să fii şofer şi alta taximetrist. Nea Bănică regretă vremea când "nu te primeau la taxiuri decât dacă erai profesionist" şi spune că, în ziua de azi, tot felul de "lăutari, bucătari" sau "ciobănaşi" conduc taxiuri, iar unii dintre ei n-ar merita să facă meseria asta. Aceştia vorbesc de sus, de parcă ar fi clientul la cheremul lor. "Nu exista pe timpuri să refuzi un client sau să se poarte şoferul urât. Era disciplină, era ordine. Sunt unii care n-au avut niciun Dumnezeu, a fost noroc cu Revoluţia asta şi au luat licenţa. Mulţi îmi mai zic că am apucături comuniste, dar ce-i aia să mergi în papuci, în pantaloni scurţi?"

La Vasile Bănică în maşină miroase frumos, e curat şi muzica se ascultă discret. Părul cărunt îi trădează vârsta, iar un uşor accent moldovenesc, originea. Sfătos şi glumeţ, e foarte calm şi inspiră încredere. "La maşina asta ţin mai mult ca la maşina mea de acasă şi mai mult ca la nevastă, că aici stau cel mai mult. Dacă maşina nu e curată şi n-am pantofii făcuţi, n-am chef de muncă", spune taximetristul. "Eu am avut mult de câştigat fiind cinstit. Am clienţi care mă caută, ştiu că sunt punctual. În ziua de azi, dacă nu eşti corect şi nu eşti atent, la câte taxiuri sunt, clientul fuge, nu?", explică Nea Bănică. El a mai avut o replică pentru cei indisciplinaţi în trafic: "Dacă s-ar respecta regulile de circulaţie n-ar fi chiar aşa. Dacă greşeşte unul în trafic, mă enervez când văd că e taxi. La ceilalţi n-am pretenţii, dar având în vedere că e taximetrist, ar trebui să fie mai profesionist."

Geanta cu 10.000 de dolari

Un alt veteran al taximetriei din Bucureşti, Mihai Rizoiu, s-a apucat de meserie când avea doar 19 ani. "Mi-a plăcut foarte mult meseria asta şi am rămas şofer de taxi. De 33 de ani, neîntrerupţi". A învăţat că trebuie să ştii să vorbeşti cu cel care îţi intră în maşină. "Cum se exprimă clientul, aşa trebuie să te exprimi şi tu, să nu te dai mai deştept ca el. E obraznic, nu trebuie să reacţionezi, vorbeşti frumos".

O întâmplare de acum 9-10 ani l-a făcut celebru printre colegi. "Am luat un client, s-a aşezat pe bancheta din spate. Avea şi un diplomat, pe care l-a uitat în maşină. Următorul client zice "nu vă e frică să vă lăsaţi geanta aici, sunt clienţi şi clienţi". Ce geantă, zic eu? Mă uit în spate: diplomatul. Zic staţi, că am avut un client şi probabil şi-a uitat-o. Am mers într-un loc unde nu era circulaţie şi am deschis geanta. Înăuntru erau 10.000 de dolari, 5.000 de mărci, acte, paşaport. În viaţa mea nu mi s-a întâmplat să văd atâţia bani la un loc. M-am întors la adresa unde am lăsat clientul. Nu era nimeni. La scara respectivă erau şase apartamente. Am zis să pun câte un bileţel la fiecare cutie de scrisori. În timp ce scriam ultimul bileţel, coboară omul meu. Când m-a văzut... a început să plângă. M-a pupat. Aoleu domnule... nu credeam că mai găsesc geanta. Am vândut casa, am vândut maşina, am vândut absolut tot. Am paşaport, mâine plec în Elveţia definitiv. Şi a plecat. După patru ani de zile, mă sună: Am venit în România, vreau să vă văd. Şi ne-am văzut, am stat la un restaurant. Mi-a dat şi o sumă de bani. Omul a dat telefon la ziar şi m-am văzut şi eu pe prima pagină".

Povestea lui Mihai Rizoiu are şi un prolog: "Când aveam 19 ani, eram taximetrist de 6-7 luni de zile, am găsit o geantă cu o sumă de bani, mică. Nu am înapoiat banii. A doua zi, merg la Otopeni. Când mă întorc, vine unul, de pe bulevarul Privighetorilor, tare de tot şi direct în mine s-a proptit şi m-a răsturnat cu maşina. Am zis aşa: ăsta e un semn de la Dumnezeu. Aşa ceva n-o să mai fac. De atunci, orice găsesc şi nu e al meu dau. A fost o lecţie pentru mine."

La volan, nu la cratiţă

Mai sunt şi doamne la volan. Mihaela Mihăilescu a început să conducă taxiuri acum 12 ani din simplul motiv că nu-şi mai găsea de lucru. La 30 şi ceva de ani, când avea permisul de conducere doar de doi ani, s-a hotărât să intre în branşa taximetriştilor. "Era singurul loc unde nu se ţinea cont de vârstă. Când s-a făcut şcolarizarea pentru atestatul de taximetrist, m-am dus şi cred că am fost printre primii care l-au luat. Nu este o meserie pentru femei", recunoaşte Mihăilescu, care pare să se integreze perfect în interiorul cenuşiu la Daciei galbene pe care o conduce, "dar îmi place. Sunt o fire mai luptătoare, un pic mai dură, şi-mi place să lucrez cu bărbaţii."

Ceilalţi şoferi din trafic îi mai strigă însă "Stai la cratiţă, nu la volan", dar asemenea reacţii n-o mai deranjează. S-a obşinuit cu haosul bucureştean, dar când ajunge acasă, după 12 sau chiar 14 ore în maşină, este "frântă de oboseală". "Efectiv nici nu mai pot gândi, văd numai patul. Am noroc că am un soţ înţelegător, care mă mai ajută în treburile casnice", explică şoferiţa.

Anafura din portbagaj

Ciudăţeniile din taximetrie se întâlnesc şi la clienţi, şi la şoferi. Dacă unele cliente solicită la nesfârşit acelaşi şofer, care nu mai ştie cum să scape de avansurile respectivei, există şi taximetrişti care îşi transformă maşina în altar bisericesc sau o abandonează pe marginea drumului. Directorii de logistică de la Taxi Meridian, Gheorghe Stoian şi Mihai Păun, povestesc cum portbagajul unei maşini, pe care un şofer o preda pentru că părăsea firma, era "pur şi simplu plin cu obiecte bisericeşti - anafură, lumânări, cruciuliţe".

Pe de altă parte, unii taximetrişti care lucrează cu maşinile proprii le dotează cu ecrane şi DVD playere. Altă dată, "ne-am trezit cu un telefon de la un client" că şoferul s-a dus să-şi cumpere ceva şi nu s-a mai întors. Uneori, taximetriştii dispar cu banii şi cu maşina, care este găsită ulterior la o margine de Bucureşti. Gheorghe Stoian spune că unele dintre întrebările pe care i le pun şoferii îl "lasă mască". "Nu trebuie să fii chiar as în mecanică, dar să mai ştii câte ceva. Unuia i-am prezentat maşina când s-a angajat, am zis că e cu aer condiţionat şi apoi, după ce a luat-o în primire, l-am găsit în curte cu capota ridicată: se uita să vadă de unde se dă drumul la aerul condiţionat. Te bufneşte râsul."

Atenţie, "Maimuţa" umflă preţul

Pentru a evita să fie fraieriţi de taximetrişti şi să se trezească la destinaţie cu o notă de plată mult mai mare decât se aşteptau, clienţii trebuie să fie atenţi la maşina în care se urcă (cele de firmă sunt recomandate) şi să verifice tarifele afişate pe uşă. Chiar dacă legea permite preţuri de până la 3,5 lei pe kilometru, majoritatea maşinilor percep 1,5-1,8 lei. Cu toate măsurile de precauţie, uneori, clienţii grăbiţi sunt nevoiţi să ia "piraţi". Aceştia au aparate "şmecherite" şi folosesc aşa-zisa "maimuţă" pentru a dubla sau tripla preţul: un buton pe schimbătorul de viteze sau în dreptul uşii, pe care clientul nu-l observă. Alţii au o telecomandă sau folosesc chiar telefonul. Amenzile aplicate pentru astfel de înşelătorii sunt însă foarte mari. O altă metodă practicată de taximetrişti, care prejudiciază însă firma, nu clientul, presupune "electrocutarea" aparatului de taxat după încheierea cursei, astfel încât comanda să nu se înregistreze.

Vocile de la capătul firului

"316 Scânteia la Realitatea. Şase minute vă rog. Piatra Mare 10 cu Barbu, domnişoara Nicoleta. Pentru bulevardul Carol 31, 321 la Asirom, domnişoara Andreea. Puteţi traversa în trei minute? 321, unde să traverseze? Să traversaţi bulevardul."

Frânturi de adrese şi indicaţii se disting din vacarmul unui dispecerat de taxi. Totuşi, numai şase femei fac schimb de staţii, răspund la apelurile clienţilor, notează adrese şi transmit comenzile şoferilor de pe traseu, într-o încăpere de la ultimul etaj al sediului AutoCobălcescu. Ele preiau în jur de 2.000 de comenzi în timpul zilei. Programul este însă avantajos: după 12 ore la serviciu în tura de zi urmează 24 libere, apoi tura de noapte şi două zile libere. Pentru a fi angajate, dau probe de voce şi dactilografie. La Taxi Meridian însă, unde există şi operatoare - care preiau comanda de la clienţi şi dispecere - care o transmit la şoferi, fetele sunt angajate de obicei pe bază de recomandare, explică directorul adjunct, Marian Mareş. "Peste tot ţi se cere experienţă, dar aici nu."

Odată ajunse în dispecerat, ele nu mai vorbesc cu şoferii decât prin staţie. În principiu, dispecerele şi şoferii nu se cunosc, dar în realitate se creează adesea prietenii şi uneori chiar idile. Directorii avertizează însă că relaţiile între colegi nu sunt încurajate, printre altele ca să nu se dea comenzile preferenţial. Unii clienţi fideli le trimit mici atenţii fetelor de la dispecerat: o ciocolată, o sticlă de Coca-Cola, buchete de flori de 8 martie, prăjituri, explică o şefă de tură de la Cobălcescu, Carmen Matei. Relaţiile dintre dispecere şi clienţi nu au mers însă niciodată prea departe. Cât despre legăturile mai mult decât colegiale cu şoferii de taxi, şefa de tură râde şi spune că s-au mai întâmplat, dar nu în ultima vreme. Mai există însă şi certuri, nervi şi jigniri, dar totul se rezolvă pe cale amiabilă. "E o relaţie colegială, cu mici excepţii". E o meserie stresantă. Sunt multe frecvenţe, multe comenzi, mai ales pe timp ploios, când automat vin şi agitaţia, şi gălăgia. E obositor", spune Maria Simion, şefă de dispecerat la Taxi Meridian.

Realităţi de pe alte meridiane

Singurul taximetrist român din Castellon este constănţeanca Loredana Stănică

Românii practică taximetria şi pe alte meleaguri. Două exemple vin din Spania. Pentru a se alătura celor peste 15.000 de taximetrişti din Barcelona, Adrian Pănescu (42 de ani) s-a pregătit timp de un an. Deşi meseria e bănoasă, aici nu sunt mulţi români care să o practice. În Castellon, singurul şofer român de taxi este o femeie, Loredana Stănică (29 de ani). Cei doi sunt liberi profesionişti şi câştigă în jur de 2.000 de euro lunar.

Înainte de a se înscrie la şcoala de taximetrie din Barcelona, Adrian a trebuit să-şi echivaleze permisul de conducere românesc cu cel spaniol. "Eu am avut toate categoriile auto luate în ţară. La cursurile de aici, am susţinut probe teoretice şi ne-au învăţat cum să conducem economic", îşi aminteşte Pănescu. Datorită numărului mare de turişti din Barcelona, meseria de taximetrist te obligă să cunoşti o limbă de circulaţie internaţională, alta decât spaniola. "Eu vorbesc engleza, germana şi greaca zilnic, căci în Barcelona turiştii sunt cei mai buni clienţi". Adrian e taximetrist de un an şi jumătate şi recunoaşte corectitudinea şi gradul de civilizaţie din trafic, în raport cu modul în care se circulă pe şoselele româneşti. "Conducătorii sunt civilizaţi. Nu ştiu cum e în ţară ca taximetrist, pentru că am practicat această meserie doar în Barcelona, însă ca şofer amator a fost groaznic."

Loredana Stănică, originară din Constanţa, trăieşte în Castellon de zece ani şi s-a iniţiat în tainele şoferiei pe meleagurile iberice. Acum şase ani, a obţinut "B-ul", iar doi ani mai târziu, când era însărcinată, "C-ul" şi "E-ul". Urma să lucreze pe un camion, alături de un prieten, însă "nu a fost să fie". Ca şofer profesionist, avea autorizaţie pentru autovehicule speciale: ambulanţă, maşină de pompieri, taxi. A început ca şofer de ambulanţă, însă turele de noapte, copilul şi salariul destul de mic, 900 de euro, au determinat-o să caute altceva. Aşa a ajuns să lucreze ca şofer de taxi în Castellon. A participat la un curs de specializare şi nu i s-a părut greu. Anul trecut, a fost în România pentru a-şi vizita părinţii. În Bucureşti a avut un accident. A rămas neplăcut impresionată de starea drumurilor şi de modul în care şofează cei de acasă. A remarcat nervozitatea şi violenţa de limbaj ale şoferilor. "În Spania, dacă aştepţi pe un drum fără prioritate şi trei maşini nu-ţi dau voie să intri, a patra o va face sigur. Aici se respectă toate regulile şi nu prea există persoane care să-i sfideze pe ceilalţi. Există o amabilitate între şoferi, deşi traficul este destul de aglomerat şi aici."

O licenţă, chiar şi 200.000 de euro

Preţul foarte ridicat al unei licenţe îl ţine pe Adrian Pănescu legat de un patron catalan. "Împart o maşină cu un alt coleg. Eu prefer să lucrez noaptea", dezvăluie Adrian. Deşi traficul e foarte intens, iar la orele de vârf aproape insuportabil, el mărturiseşte că îl ajută foarte mult banda special amenajată pentru taximetrişti şi pentru autobuze. "Scăpăm de traficul de pe principalele artere."

În Castellon, lumea taximetriştilor este destul de închisă, cu mare greutate este acceptat un nou şofer. În sistemul de funcţionare al taximetriei din Spania, posesorul unei licenţe şi al unui autoturism se înscrie la o companie cunoscută publicului, care centralizează apelurile clienţilor. Şoferii beneficiază de serviciile dispeceratului contra cost. Fiecare proprietar de licenţă - care costă 200.000 de euro în Castellon - are dreptul să îşi angajeze mai mulţi şoferi pe maşina sa. Aceştia trebuie însă acceptaţi de ceilalţi taximetrişti, proprietari de licenţe, care votează pentru primirea sau refuzarea noilor veniţi. Licenţele se cumpără, însă pot fi primite şi gratuit de la primărie, dar numai în urma unei selecţii efectuate pe baza unor criterii foarte stricte - să nu ai plângeri de la clienţi sau amenzi de circulaţie - pe baza unei caracterizări din partea colegilor şi în funcţie de vechime.

Acordarea gratuită a licenţelor are loc o dată la câţiva ani, iar numărul acestora depinde de câţi taximetrişti s-au pensionat în această perioadă. Taximetristul primeşte 35% din profitul obţinut de cel pentru care lucrează, proprietarul licenţei. Lunar, suma pe care o poate câştiga şoferul angajat de proprietarul taximetrului este de circa 2.000 de euro, în condiţiile în care pe maşină circulă doi taximetrişti, atât ziua, cât şi noaptea. Programul de lucru este de aproximativ 10 ore zilnic, pentru fiecare şofer. Pentru situaţiile de urgenţă, maşina este dotată cu o alarmă situată lângă pedale, iar în caz de risc şoferul apasă cu piciorul pe buton şi alertează dispeceratul, care ia legătura cu poliţia şi cu ceilalţi taximetrişti. Loredana Stănică nu a folosit încă butonul de alarmă şi nici nu ştie ca vreunul dintre colegi să fi apelat la acest sistem de protecţie. Cea mai mare dorinţă a sa este să primească o licenţă gratuită şi să nu mai depindă din punct de vedere financiar sau orar de proprietarul maşinii şi al licenţei şi să nu mai stea cu teama că acesta poate renunţa oricând la serviciile ei. (Mihaela Colea / Olivera Taban, corespondenţă din Spania)

Trei ani de studiu pentru a conduce un Black Cab

Celebrele taxiuri negre din Londra provin din trăsurile de închiriat din secolul al XVII-lea, care funcţionează pe bază de licenţă din 1662. Taximetria britanică este astfel cel mai vechi sistem reglementat de transport public. Primele taxiuri mecanice erau produse de o serie de companii, dar, după ce a lansat modelul High Lot, producătorul Austin a acaparat treptat piaţa.

Modelul său FX4 (foto) este în prezent cel mai popular taxi pe străzile Londrei. Maşinile au de îndeplinit o serie de condiţii foarte stricte. De exemplu, compartimentul pentru pasager trebuie să fie suficient de înalt pentru ca un client cu joben să stea confortabil, iar uşa nu trebuie să fie mai sus de 38 de centimetri de la pământ. Şoferii nu trebuie să oprească dacă sunt strigaţi, dar dacă staţionează nu pot refuza o comandă. Ei nu sunt obligaţi prin lege să aibă mărunt şi se pot oferi să-i trimită restul clientului prin poştă.

Pentru a ajunge şofer de taxi la Londra, doritorii trebuie să treacă un test foarte dificil ce presupune cunoaşterea a 25.000 de străzi şi a adreselor de cluburi, spitale, hoteluri, gări, parcuri, teatre, tribunale, restaurante, universităţi, clădiri administrative şi lăcaşuri de cult din oraş. Pentru a trece testul e nevoie de trei ani de studiu. Numai 1% din şoferii de taxi din Londra sunt femei.