Ciprian Gălușcă, Greenpeace România: „Responsabilitatea conservării Carpaților revine întregii familii europene“ INTERVIU
0Protejarea naturii a devenit o prioritate mondială – bugete, congrese, legi –, dar pare că salvarea Planetei stă, de fapt, în mâinile fiecărui om – am putea spune că, până la urmă, și cu o floare se face primăvară.
În decembrie 2022 s-a încheiat, în Canada, cel mai mare congres dedicat biodiversității, COP 15. Fie că înseamnă restaurarea terenurilor, reducerea consumului sau plantările de păduri, mesajul conferinței a fost că trebuie să fim nature positive, să încetinim pierderile de ecosisteme și de specii, protejând natura.
Avem sub protecție strictă doar 3% din Carpați, 2% din toate pădurile la nivel național. Asta înseamnă că avem pe cale de dispariție chiar în clipa asta habitate vechi de peste 150 de ani care n-au fost niciodată exploatate sau care au fost atinse doar minimal antropic.
În acest sens, Comisia Europeană a declarat că cele 672 de miliarde de euro din Fondul de redresare și reziliență sunt menite să asigure o redresare ecologică pe întreg continentul european. Finanțare, așadar, avem. Însă există și voință din partea oamenilor? Pornind de la COP 15 și de la imaginile pădurilor evanescente ale artistei Léa Habourdin, am vrut să aflu ce se întâmplă cu biodiversitatea din România: mai există păduri cu adevărat naturale, neatinse de mâna omului? Avem habitate protejate în adevăratul sens al cuvântului? Și ce poate face un om obișnuit în sprijinul naturii? Pentru a afla aceste lucruri, am stat de vorbă cu Ciprian Gălușcă, coordonator de campanii pentru păduri la Greenpeace România.
O lume mai verde cu 30% în următorii șapte ani
„Nu e nicio noutate că în România avem o problemă a tăierilor ilegale, care erodează de la bază orice concept de sustenabilitate“, declară activistul de mediu. Cât privește protejarea acestor spații, lucrurile sunt și mai grave: „Avem sub protecție strictă doar 3% din Carpați, 2% din toate pădurile la nivel național. Asta înseamnă că avem pe cale de dispariție chiar în clipa asta habitate vechi de peste 150 de ani care n-au fost niciodată exploatate sau care au fost atinse doar minimal antropic. Sunt păduri care stau la rând, într-o coadă foarte ghinionistă, urmând ori să fie tăiate, ori înlocuite cu păduri noi, iar aici e o discuție largă. Din perspectivă silvică, acele păduri nu dispar, pentru că există regenerare, dar din perspectivă biologică, pierdem habitate foarte complexe. Avem peste 13.000 de specii care și-au creat existența foarte dependent unele de altele și care sunt tocmai cele aflate în cea mai bună poziție pentru a rezista schimbărilor climatice aflate în plină desfășurare. Asta e relevanța acestor păduri: cele cu un factor de naturalețe mare sunt foarte bine pregătite să se adapteze la ani secetoși consecutivi, la atacuri de insecte sau alte calamități naturale“. Cu cât un arbore este mai în vârstă, cu atât e mai puternic și mai adaptabil, cu cât este mai tânăr, cu atât e mai vulnerabil.
„Dacă ne mutăm din zona Carpaților și mergem spre dealuri, podișuri și câmpie“, continuă coordonatorul de campanii Greenpeace, „în zona de câmpie mai avem doar 5% din teritoriu acoperit de păduri, ceea ce e dramatic în contextul în care seceta se intensifică alarmant în zonele acestea. Institutul Național de Statistică informează că avem peste 500.000 de hectare de soluri degradate pe care nu se mai poate practica nici agricultura – deci nevoia de împăduriri e uriașă, pădurea în zona asta înseamnă în primul rând retenție de apă“, subliniază el.
Așadar, în România, ambiția globală de a proteja 30 by 30 – adică 30% din teritoriile verzi până în 2030, având totodată 10% din teritorii sub strictă protecție – este destul de îndepărtată. Cum ajungem la acest procent? „Noi punem deja presiune pe autorități în sensul ăsta“, afirmă activistul. „Pe de o parte, trebuie să identificăm cât mai urgent habitatele care trebuie protejate. Acesta e un demers pentru care, în 2023, o să cartăm zona carpatică și o să înaintăm către Ministerul Mediului o propunere concretă. În afară de identificarea acestor zone, ministerul trebuie să identifice surse de finanțare pentru compensarea proprietarilor terenurilor respective. Până anul ăsta au fost întârzieri la plata compensațiilor către proprietarii de păduri, care aveau restricții de folosire a pădurilor respective, iar asta n-a făcut nimic altceva decât să crească și mai mult scepticismul lor în direcția conservării și să fie îngrijorați efectiv de perspectiva creșterii suprafețelor protejate.“ Și din acest motiv, strategia europeană pentru biodiversitate trebuie să vină în foarte scurt timp cu soluții, nu poate să lase responsabilitatea doar la guvernele naționale.
Ministerul Scuzelor
„Să ne gândim doar la zona Carpaților, de pildă“, afirmă reprezentantul Greenpeace, „care nu e doar un patrimoniu regional, național, ci european. Rolul Carpaților în conservarea biodiversității la nivel european și la nivelul climei este uriaș. Trebuie să înțelegem că responsabilitatea conservării Carpaților revine întregii familii europene“.
Însă cât de mult se implică în realitate autoritățile române? În ultimii zeci de ani, nu am avut guverne ecologice sau un Minister al Mediului care să prioritizeze conservarea de mediu, fie că vorbim despre păduri, fie că discutăm despre problema deșeurilor. „Ministerul a căutat tot timpul scuze“, afirmă Ciprian Gălușcă, „și a întârziat decizii poate mai puțin populare sau decizii nu foarte agreate de domeniul business ori antreprenorial, dar vedem o oarecare schimbare în ultimii doi ani, o microfantă de optimism, pe care mai degrabă o punem pe seama intervenției europene. Să nu uităm faptul că în România sunt deja niște proceduri de infringement care forțează autoritățile. Pot să-ți garantez că infringementurile au pus presiune pe autoritățile noastre naționale în anumite puncte-cheie să se miște, e clar că au contribuit pozitiv.“
Viitorul Planetei, înainte de orice catastrofă
Pe lângă autorități, am vrut să aflu ce anume poate face un om obișnuit pentru mediu, ca simplu voluntar. Nevoia de ajutor din partea voluntarilor e mare, spune reprezentantul Greenpeace, atât la întâlnirile urbane, unde diseminează informații ecologice sau fac activități de strângere a donațiilor, cât și pe teren. Organizația merge des în păduri, iar oamenii îi pot sprijini mergând alături de ei și documentând situațiile întâlnite. „Avem nevoie de ochi, de urechi, de mâini și de picioare cât mai multe și, până la urmă, de pasiune, pentru că în felul ăsta reușim să ne facem treaba așa cum merită pădurea“. Aici, activistul de mediu subliniază și cât de important e contextul în care ne aflăm, după anii de pandemie și cu războiul de la graniță, ceea ce „i-a împins pe oameni într-o zonă de individualitate, sunt din ce în ce mai puțin tentați sau interesați de cauze comune. Majoritatea oamenilor au simțit nevoia să stea un pic pe bară, să privească spre context, să-l înțeleagă mai bine. Pe undeva poate că e firesc“.
Însă ceva l-a și surprins foarte plăcut, făcând să-și spună că nu e neapărat o regulă ca oamenii să fie individualiști: „Am avut la începutul verii o discuție cu niște activiști de mediu din Ucraina. Am început să vorbim despre problemele de la ei legate de păduri. Voiam să-i atragem într-un parteneriat ca să lucrăm într-o campanie transnațională pe Carpați, voiam să știm dacă au resurse, dacă se văd parte din proiect. Evident că nu aveam așteptări mari, în contextul războiului, ne gândeam că oamenii ăștia au cu totul alte priorități sau responsabilități acum. A fost un șoc să descopăr că de fapt abia așteptau invitația, aveau chef de treabă și s-a articulat totul, ne spuneau că nu pot să stea pe loc doar pentru că este un război acum. Mai ales că se pot și chiar se întâmplă multe nereguli în administrarea resurselor primare într-o țară aflată în conflict. Așteptările sunt ca pădurea sau mediul natural să plătească un preț destul de mare în războiul ăsta. Activiștii de mediu ucraineni cu care am discutat erau însă foarte dedicați, foarte interesați să lucrăm ceva împreună, să facem activități comune. Atunci mi-am dat seama că amorțeala pe care o simțim noi în România și pe care poate o vedem și la țările din jurul nostru o fi ea firească, dar nu e obligatorie. Uite că se poate și altfel, există și alte tipuri de reacții“.
Și, nu în ultimul rând, foarte important e și nelipsitul activism digital, afirmă coordonatorul de campanii Greenpeace. „Poate să pară că în toată marea asta de informații de pe social media nu mai contează un like, o postare sau să-ți exprimi pur și simplu opinia pe un subiect relevant pentru tine. Ei bine, nu e chiar așa: contează mult în continuare și probabil lucrul ăsta n-o să se schimbe prea curând, face parte din realitatea noastră“.
Ambiții mari, acțiuni puține
În privința acțiunilor de plantare propriu-zisă, voluntarii nu prea au ce face: „Avem nevoie de plantări la un nivel uriaș, la care inițiativele de voluntariat n-au cum să răspundă. Cele câteva zeci de hectare plantate de voluntari prin activități de CSR promovate de companii cu scopul de a câștiga niște imagine publică se numește greenwashing și nu schimbă foarte mult problema. Să nu ne luăm un fals simț de succes din câteva zeci de hectare plantate cu cele mai bune intenții“, afirmă Ciprian Gălușcă. „Avem nevoie de milioane bune de puieți, necesarul e de sute de mii, dacă nu un milion de hectare împădurite“. Există deja 730 de milioane de euro alocați pentru reîmpăduriri prin PNRR. În plus, autoritățile trebuie să ia măsuri de stopare a tăierilor ilegale și a celor nesustenabile. „Până în 2026“, adaugă activistul, „guvernul, prin Ministerul Mediului, și-a asumat că împădurește pentru 55.000 de hectare, deci ținta e în continuare foarte departe de necesarul real. Dacă vă interesează de ce nu avem pădure la câmpie, cel mai bine uitați-vă la organizațiile care fac campanie în sensul ăsta și, da, noi suntem una dintre organizațiile care pun presiune constantă pe minister ca să-și îmbunătățească strategia pentru a planta mai mult. Hai să ne unim forțele ca să presăm Ministerul Mediului să ducă la bun sfârșit o campanie de împădurire cu adevărat ambițioasă. În sensul ăsta, noi avem o campanie numită Bariera Verde, există și o petiție (greenpeace.barieraverde.ro), deci cine vrea poate să înceapă de aici“.
„E prima dată când vorbim despre extincția noastră și nu e science-fiction“
Ca să fac pe avocata diavolului, îl întreb pe Ciprian Gălușcă dacă nu cumva narațiunile de mediu alarmiste și negativiste fac publicul mai degrabă să ignore problema în loc să se confrunte cu ea. Îmi răspunde cu un comentariu personal: „Problema e destul de mare, iar când problema e mare, nu putem să ne așteptăm ca reacția să fie uniformă, în primul rând, și să fie în limite rezonabile sau de bun-simț, pentru că și bunul-simț poate să aibă zone de gri. Deci, din punctul meu de vedere, ne aflăm într-o situație excepțională, care generează efectiv toată gama de răspunsuri de la oameni care pot fi isterici sau iraționali, de la oameni care sunt extrem de cumpătați sau de la oameni care sunt la mijloc. Mi-e foarte greu să explic reacțiile altora, încerc să înțeleg și eu, dar mă feresc să le etichetez, să spun ce e rău și ce e bine. Mi se pare greșit să încercăm să facem asta acum. E o frustrare teribilă legată de faptul că marea majoritate a noastră încă nu prioritizăm problemele de mediu, chiar dacă vorbim despre ele. E vorba despre deciziile pe care le luăm, cât de hotărâți, de asumați, de dedicați suntem în rezolvarea problemelor de mediu pe care le avem. Îți dau un exemplu de la noi din păduri: sunt peste zece ani de când vorbim despre tăieri ilegale și ele încă se întâmplă. E frustrant, la fel de frustrant cum e și attention span-ul, timpul scurt pe care-l dedicăm unui subiect. Discutăm azi de o problemă, mâine o uităm, suntem fericiți, vorbim despre alta și tot așa. Frustrarea asta, pe care o simt și eu, și alți activiști de mediu, o văd ca pe un motor pentru reacții care nu sunt neapărat dezirabile pentru grupul mare. Dar m-aș feri să etichetez, nu mi se pare sănătos să faci asta într-un moment de criză. E clar că e o problemă, e clar că trebuie s-o rezolvăm rațional, până și cei mai emoționali activiști fac referință la soluții raționale, agreate de grupuri de oameni de știință. Scopul nu e anxietatea. Și trebuie să înțelegem că reacționăm diferit, e atât de simplu. Ne aflăm în situații diferite. Unii suntem mai vulnerabili și simțim pe propria piele anumite efecte ale schimbărilor climatice, există oameni care deja migrează pentru că mediul lor de acasă deja nu mai e favorabil vieții, în vreme ce există și oameni care se bucură că pot să stea în bluză iarna. Avem tot spectrul de oameni și e firesc să ai tot spectrul de reacții, nu poți să te aștepți ca lucrurile să meargă normat, nu suntem într-o situație normată. E prima dată când vorbim despre extincția noastră și nu e science-fiction, ci se bazează pe realitatea care se întâmplă. Încet, dar se întâmplă“, mai spune activistul de mediu.
Arta care dispare. Natura care dispare
Am ajuns la festivalul Rencontres de la photographie din Arles în ultima zi, tocmai la timp pentru expoziția sensibilă a artistei Léa Habourdin. Seria ei, „Images-forests: worlds in expansion“, pornește de la o informație simplă, apărută în presă: în Franța metropolitană nu mai există păduri primare, adică acelea care sunt cele mai dense, mai sălbatice și mai importante din perspectivă ecologică. Puținele rămase în restul țării au fost, din fericire, protejate de influența omului. Alături de pădurari și de conservatori, Habourdin a petrecut doi ani documentând aceste zone protejate: păduri naturale din Vosges sau Queyras, neatinse antropic de peste șase decenii.
Seria de fotografii a prins formă natural, de la idee la realizarea propriu-zisă: artista a imprimat imaginile cu păduri folosind clorofilă fotosensibilă și pigmenți extrași din plante. Aceste printuri, numite antotipuri (din grecescul anthos, „floare“), nu rezistă la lumina zilei. Fotografiile pe care Léa Habourdin le-a capturat pe pânză sunt evanescente, o reflexie a pădurilor primare de pe întregul Glob: fiecare imagine produsă cu această tehnologie rezistă numai între trei zile și trei luni, în funcție de condițiile în care este păstrată. În ultima zi a expoziției, de la frunzele de un galben puternic ale mestecenilor și până la petalele macilor, din pigmenții inițial în culori aprinse mai rămăsese doar o urmă. Imaginea expusă se ștergea ireparabil.
Într-una dintre încăperile expoziției am descoperit cea mai puternică și totodată cea mai sensibilă imagine din serie, protejată de lumina zilei cu obloane pe care vizitatorii pot alege să le deschidă, expunând fotografia, sau să le păstreze închise. „Îmi place ideea că cel care privește va distruge imaginea“, afirmă artista într-un interviu. „La fel ca cel care se plimbă și distruge tocmai pădurea pe care o admiră...“ Cât am stat în sală, fără excepție, toți vizitatorii expoziției au deschis obloanele, fiecare în felul său: unii le-au deschis larg, unii pe jumătate, iar alții doar au crăpat ferestrele, cât să tragă cu ochiul. Înăuntru, o fotografie palidă, ca o părere. Treptat, pădurile de pe hârtie dispăreau, lăsând în urmă numai coala albă. Nu e magie. E mâna omului.
Se încarcă comentariile...
