Interviu Mariana Stan, Directorul Anului 2025, spune care este secretul succesului în educație: În loc de „nu se poate”, am spus „cred că se poate așa”
0Cu o carieră de 45 de ani, traversând toate etapele sistemului de învățământ românesc, Mariana Stan a fost desemnată Directorul Anului 2025, pentru transformarea profundă a școlii din comuna Dor Mărunt, din județul Călărași, și pentru modelul de conducere construit cu empatie, responsabilitate și, mai ales, profesionalism.
La Dor Mărunt, o comună care nu promite nimic spectaculos pe hartă, școala a devenit, în ultimii ani, un loc unde „nu se poate“ a fost scos din vocabular. Sub conducerea Marianei Stan, educația a fost reconstruită pas cu pas, din donații, fonduri europene, multă muncă și o încăpățânare calmă de a nu accepta limitele impuse de sărăcie sau de birocrație. Povestea Marianei Stan nu este una despre management abstract sau politici publice scrise pe hârtie, ci despre leadership la firul ierbii, despre puterea exemplului și despre curajul de a vedea dincolo de program și de pereții școlii. A însemnat să bată la uși, să caute ONG-uri pentru calculatoare vechi, să pună ferestre în casele copiilor ca să-i poată aduce la cursuri, să construiască o echipă de profesori prin participare, nu prin ordine, și să transforme școala într-o comunitate care funcționează împreună.
Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Mariana Stan vorbește despre ce înseamnă, concret, să faci educație într-o Românie rurală marcată de sărăcie, migrație și abandon și despre cum se formează motivația atunci când resursele lipsesc. De asemenea, ea vorbește și despre motivul pentru care schimbarea reală nu vine din lozinci sau reforme bruște, ci din oameni care aleg, zi de zi, să rămână și să ducă lucrurile până la capăt.
„Weekend Adevărul“: Cum reușiți să faceți atât de multe la Dor Mărunt, în timp ce alții reușesc să facă atât de puține, inclusiv la oraș?
Mariana Stan: Cred că sunt foarte importante atitudinea, motivația, caracterul pe care le ai. Toate lucrurile acestea duc la obținerea unor rezultate bune în pătrățica în care lucrezi tu, nu contează unde dacă înțelegi, dacă ai niște valori morale sănătoase din care să se desprindă motivația. Trebuie să fii răspunzător de ceea ce faci, iar atunci lucrurile nici nu mai par a fi greu de rezolvat sau de dus până la capăt. Și mai este o problemă: gândirea pozitivă. Dacă ți se pare că ceva începe greoi, întotdeauna să gândești că nu are cum să nu se poată. Nu există situație care să nu aibă o soluție. Trebuie să te concentrezi tot timpul pe ce vrei tu să obții. Toate barierele care apar să le treci uitându-te la ceea ce urmează să obții tu. Trebuie să ai acea încăpățânare să te duci până la capăt știind că faci un lucru bun. Trebuie să îți pregătești nu doar direcția, ci și să fii atent la obiective, pentru că ele îți determină pașii pe care trebuie să-i faci. S-ar putea ca direcția să nu fie bună dacă nu ești atent la obiectivele pe care ți le fixezi. Sunt niște lucruri simple, ușor de aplicat, doar dacă vrei să le faci.
Nu există „nu se poate“
De ce în Educație se spune atât de des „nu se poate“? Dumneavoastră cum ați făcut față problemelor economice, de exemplu?
În loc de „nu se poate“, am spus „cred că se poate așa“. Evident, este necesară și o analiză de nevoie: ce instrumente am nevoie, cât timp am la dispoziție, cărui lucru dau prioritate? Iar când un lucru nu funcționează, trebuie rezolvată cauza, că altfel mâine mă voi întâlni cu aceeași problemă. Toate lucrurile acestea intră într-o gândire de lider și trebuie să fie văzute și analizate dintr-o perspectivă mai largă. Să ai în vedere context istoric, context social etc. Și atunci se poate. Dacă ai luat în calcul toate contextele și le-ai analizat, atunci se poate. Dacă te duci doar pe o direcție și spui „nu se poate“, într-adevăru nu vei reuși. Despre motivația cu banii: da, sunt elemente esențiale în rezolvarea problemelor, dar cauți variante. Nici eu n-am avut la început bani și nici nu îmi punea cineva la dispoziție peste noapte fonduri. Și nu vorbesc numai de fonduri. Aveai nevoie și de timp, echipă, muncitori etc. Aprobare de proceduri, să urmărești totul cu atenție și tot nu poți rezolva problemele peste noapte. Trebuia să aduc lucrurile la un nivel al normalității cât de cât prin alte resurse. De exemplu, aveam nevoie de calculatoare: sunam la ONG-uri, chiar și pentru niște calculatoare mai vechi, dar consideram ca informaticianul din școală le poate scoate la lumină și se pot folosi profesorii de ele. Sunt foarte multe lucruri pe care le poți rezolva căutând alte variante. Repet: alte variante și nu mai există „nu pot“.
Ați reușit să dotați clasele din școală cu echipamente IT, chiar la standarde ridicate.
Da, și nu numai echipamente. La vremea când am preluat eu școala, am luat din donații, apoi am accesat fonduri europene, PNRR, o mulțime de resurse. Acum 11 ani, când nu erau aceste proiecte la nivel național, trebuia să găsești alte resurse, să aduci copiii la un alt nivel. Ei aveau aceleași drepturi, trebuiau să fie educați la același nivel. Aceasta a fost ambiția mea. Nu trebuie să rămânem cantonați în ideea că suntem la țară și noi atât putem. Nu toți copiii sunt la fel, nu se nasc la fel, dar au aceleași drepturi. Tu ești pus acolo să ridici barierele și să dai direcție. Educația înseamnă să vezi fiecare copil în parte, să faci ceva pentru el și el să știe asta, să simtă.
Cum ați adus profesorii la un numitor comun?
Nu a fost ușor. În urmă cu 11 ani, nu aveam atât de multă experiență în lucrul cu oamenii. Așa că m-am gândit să fac ceea ce face orice dascăl: să fiu un exemplu. M-am gândit că dacă eu sunt prezentă și fac aceste lucruri, cei din jurul meu nu vor sta spectatori. Și, pe rând, au intrat fiecare în arenă: doamna de Română, cea de Geografie, domnul de Matematică, învățătoarea, educatoarea, părinții... și astfel am făcut o familie frumoasă. Rezultatul – care, culmea, a venit imediat – îl vezi în ochii copilului, în dorința de a mai veni și a doua zi la școală sau în atitudinea dascălului, a părintelui, și spui „e bine, trebuie să continuăm“. Continuarea aceasta a însemnat schimbare tot timpul, să ridicăm standarde treptat. Profesorii au intrat în acest proces fără să simtă. Surprinzător, un profesor rezervat poate veni cu o idee mai bună decât ceea ce îndrăzneai să gândești. Fără să faci ședințe forțate, lucrurile au venit de la sine, pornind de la atitudine, de la puterea exemplului: dacă tu faci, și ceilalți aplică exact ceea ce faci tu, cum faci tu. Exact ca în clasă: dacă copilului îi place ce vede la tine, va copia și el, va face și el apoi, fără să fie ceva forțat.
Problemele de acasă, principala cauză a abandonului școlar
Printre multele reușite, ați putut să reduceți și abandonul școlar care exista. Ce ar putea aplica din experiența dumneavoastră și alte școli, alți directori care se confruntă cu această problemă?
Da. Dincolo de toate celelalte probleme care țineau de infrastructură, aceasta era problema cea mai dureroasă și care rămâne în continuare. Nu era doar problema școlii noastre; întregii societăți încă îi mai este dificilă zona aceasta. Acțiunea noastră ar trebui să fie promptă, imediată, fără amânare. Aici ar trebui să aplicăm niște proiecte gândite în funcție de circumstanțe și de cultura organizațională. Am văzut că elevii aveau multe probleme acasă, cu care veneau la școală. Ei nu puteau să lase la ușa școlii ceea ce trăiau în familie. Era ceva evident: în momentul în care intra copilul în școală, vedeai că are o problemă. A doua zi, copilul era într-un colț, tăcut, timid, nu zâmbea. Am început să gândim niște strategii: să mergem la ei acasă să vedem ce se întâmplă dincolo de zidurile școlii. Nu știu dacă face toată lumea așa, dacă poate, nu știu dacă e comod. Oricum, nouă nu ne-a fost comod. După program, trebuia să mai faci niște lucruri care să vină în sprijinul copiilor. Am mers la ei acasă, am văzut situația, apoi am aplicat un ajutor venit din afară pentru familiile cu potențial economic scăzut, pentru că majoritatea problemelor erau de această natură.
Abandonul era cauzat doar de lipsa banilor acasă sau erau și copii mai puțin interesați de școală sau care nu erau susținuți de familie în acest parcurs?
Problemele erau multiple. Copiii erau părăsiți de părinți și crescuți de bunici, iar bunicii nu aveau suficientă putere să-i motiveze nici financiar, nici moral. A trebuit să intervenim: să aducem ajutoare – haine, alimente, rechizite, lemne de foc iarna – pentru că erau niște căsuțe neîncălzite, cu acoperișuri prin care ploua sau ningea. Am văzut niște lucruri care mă vor urmări toată viața. Am început să le punem ferestre. Am căutat ONG-uri să ajute, pentru că bătea vântul, intrau ploaia și zăpada.
Doar ca să-i aduceți pe acei copii la școală?
Da. Le-am pus ferestre printr-un ONG, le-am dus lemne și i-am adus pe copii la școală. Nu am putut să facem toate lucrurile pentru toți copiii deodată. Am prioritizat cazurile cele mai grave. Ușor, ușor, în atâția ani, am reușit să trecem pe la aproape toate cazurile. Nu cred că există vreun copil care să nu fie monitorizat cumva. Un copil care a înregistrat mici probleme, cum ar fi absenteismul, a fost monitorizat și s-a căutat soluția pentru a interveni. Școala nu înseamnă să rezolvi doar zona academică între pereți și apoi copilul pleacă pe stradă. Părinții poate nu pot, dar dacă tu, dascăl, intervi și sprijini copilul dincolo de programul școlar, lucrurile se pot face. Eu cred că se găsește timp dacă vrei.
Talentul de a fi empatic
De ce ați ales să deveniți profesor?
Eu cred că am avut de la Dumnezeu un talent, dacă pot să îl numesc așa. Așa mi l-a dat și am văzut că se dezvoltă pe măsură ce cresc. Îmi plăcea foarte mult să stau în jurul copiilor și să-i ajut. Îmi aduc aminte că aveam un sentiment aparte față de copii, chiar de mică. Când vedeam un copil plângând pe stradă, deși nu-l cunoșteam, aveam o pornire interioară să merg să văd ce are și ce pot să fac pentru el. Am simțit că pot să lucrez cu copiii, pentru că îmi sunt dragi și îmi place să mă implic în formarea lor, să-i fac să se simtă bine, să-și depășească condiția. Chiar copilul de la țară să știe că poate mai mult și să-l văd conștientizând că poate. Potențialul acesta e păcat să-l ții sub obroc, să nu-l scoți în lumină și să nu-l aplici în activitatea ta. Nu cred că aș fi fost în stare să fac altceva.
De câți ani sunteți la catedră?
Aproape 45 de ani. Am început în 1981; în primul an aveam 20 de ani, am pășit în școală să predau Limba Română. Îmi aduc aminte și acum primul an, prima probă de română, după ce am terminat studiile.
Ați avut vreodată gândul să faceți altceva în toți acești ani, având în vedere toate aceste multe momente grele din sistemul de educație?
Nu, niciodată. Au fost momente când am obosit foarte mult, dar nu m-am gândit să fac altceva. Când simți că trebuie să rezolvi multe probleme, îți consumi multă energie. Uneori ai sentimentul că timpul nu-ți ajunge și nu mai ai putere să mergi mai departe. M-am oprit, apoi m-am ridicat și am luat-o de la capăt. Dorința mea de a rezolva problema așa cum am gândit-o m-a ridicat. Pentru mine, să las un lucru neterminat este mare traumă. Prefer să plătesc eu și să merg mai departe să rezolv problema. Ori faci o treabă cum trebuie, ori nu mai faci.
Mai mulți sub umbrela profesionalismului
Ce are nevoie școala românească?
Este nevoie de foarte multe lucruri, de schimbări esențiale. Curriculumul trebuie regândit, dar, mai important, trebuie oameni pregătiți să ia decizii de la firul ierbii. Trebuie să schimbi lucrurile de la baza sistemului și să creezi un fel de disconfort constructiv atunci când e nevoie de schimbări. Trebuie făcut ceva imediat, nu doar de formă sau la suprafață. Trebuie un sistem care să pună copilul în centru, să cunoască nevoile lui și să gândească în funcție de viitorul lui, nu doar de ziua de azi. Educația formează societatea, nu e o fabrică de obiecte. Când vorbești despre copil, trebuie să pui suflet în ceea ce faci.
Cum sunt copiii acum la Dor Mărunt și câți sunt?
Înainte de Legea 141, prin care mi s-au arondat structuri de la Școala Dâlga, aveam 500 de copii și cinci structuri (fuseseră șase, una intrase în restrângere). Acum, la nivelul întregii comunități, în coordonare, sunt aproximativ 780 de copii în șapte localități distanțate între ele. Este o responsabilitate mare, chiar dacă nu te duci tu ca director. Toți trebuie să rezolve problemele. Ai responsabili, dar tot te sună să întrebe „cum fac?“. Este normal, firesc. După 40 de ani în sistem, pot spune că e nevoie de atenție constantă, pentru că în centrul atenției trebuie să fie copilul.
Câte ore petreceți la școală?
O întrebare pe care mi-o pun foarte mulți, de multe ori chiar și eu. Uneori simt că am depășit măsura, dar îmi spun să nu mă opresc. Sunt multe ore din zi în școală, mă trezesc foarte devreme, ajung înainte de întuneric. Ajung să fiu acolo când deschide școala femeia de serviciu; contează să fiu prezentă.
Se încarcă comentariile...
