ANALIZĂ Privatizarea, soluţia pentru educaţia din România
0
Circoteca Oltchim nu trebuie să ne descurajeze. A fost un exemplu de spectacol ieftin, dar asta nu înseamnă că Privatizarea este un concept greşit sau inoportun. Mai cu seamă în state care au fonduri limitate la bugetul public. Soluţia privatizării se poate aplica foarte eficient şi în Educaţie. Rezultatele din alte ţări sunt dovada că un comportament antreprenorial este soluţia raţională.
De 22 de ani încoace, România reformează Învăţământul. În total au existat 15 iniţiative legislative şi hotărâri ale Guvernului care au produs schimbări în Educaţie. De prea multe ori, Învăţământul (cu personajele implicate direct în acest carusel: părinţii, copiii, profesorii) a fost întors pe dos, dar rezultatele se lasă aşteptate în continuare.
Şi una din cererile constante la adresa acestei reforme este alocarea de mai mulţi bani de la Ministerul Educaţiei pentru ca tinerii români să aibă rezultate mai bune la şcoala. Părinţii o cer, sindicatele, profesorii şi, bineînţeles, orice partid aflat la acel moment în opoziţie, de asemenea.
Este însă o simplă suplimentare a alocării bugetare cheia întregii probleme?
Conform unui raport al Guvernului României din anul 2009 (sursa: date estimative publicate de Ministerul Educaţiei), un elev din sistemul preuniversitar cumula costuri directe de 956 de euro anual (în 2008).
Faţă de anul 2002, sumele alocate fiecărui elev au crescut de aproape patru ori de la nivelul de 279,66 Euro.
Conform unor date INS, în 2009 erau angajate în sistemul de învăţământ 57.148 de persoane, din care ponderea cadrelor didactice era de 66,94%. Iar numărul de elevi / profesor era, în medie, de aproximativ 15 (sursa: Progress Towards Lisbon Objectives in Education and Training, Commission of the European Communities, 2008).
Cu toate că aceşti indicatori cantitativi din Educaţia românească arată o evoluţie pozitivă atât în termeni absoluţi cât, mai ales, relativi pe perioada analizată, randamentul învăţământului nu a crescut în relaţie directă cu banii alocaţi.
Ultimii doi ani au arătat că efectul procesului educaţional în sistemul preuniversitar nu este nici pe departe cel asumat în strategiile naţionale enunţate de Guvernele ţării. În 2011 şi 2012, rata de promovare a examenului de Bacalaureat a fost sub 50%.
Concluzia acestor date este că eficienţa cu care Ministerul Educaţiei cheltuieşte banul public este foarte redusă. Investiţia facută cu banii colectaţi din taxe şi impozite nu dă randamentul dorit. Dacă ministerul ar fi fost o firmă privată era demult în insolvenţă.
A vărsa bani mai mulţi într-un sistem public ce nu performează este sinucidere, mai ales în vremuri de criză economica şi de austeritate în vederea consolidării bugetare.
Necesară ar fi o dezbatere despre felul în care banii sunt cheltuiţi, despre cine decide cum sunt sumele alocate şi despre rezultatele potenţiale ale unei descentralizări reale în Învăţământ.
Studiu de caz: Educaţia în SUA
Centrul Naţional pentru Statistică din cadrul Department of Education al SUA arată că în anul şcolar 2006-2007, spre exemplu, s-au cheltuit 553 de miliarde de dolari în învăţământul preuniversitar, ceea ce înseamnă 4,2% din PIB. În medie, pentru fiecare elev din sistemul public s-au cheltuit în anul 2004-2005 9.266 de dolari.
Un elev care era în 2004 în clasa I ar costa, prin urmare, statul american (indiferent de nivelul ierarhic al execuţiei bugetare) circa 111.000 de dolari până în clasa a 12-a.
Ponderea fiecărei surse de finanţare a Educaţiei este: bugetul statului 46,9%, bugetul local 44%, bugetul federal 9,2%. În 2007, Department of Education a cheltuit în total 71,7 miliarde de dolari pe diferite programe educaţionale.
În termeni de evoluţie istorică a cheltuielilor, cifrele arată un trend pozitiv. Între 1970 şi 2006, acestea s-au dublat. Între 1984 şi acelaşi an de referinţă, ele s-au majorat cu 49%. Ratele acestea au fost calculate de experţi ai Heritage Foundation pe baza cifrelor oficiale furnizate de Department of Education.
O creştere atât de semnificativă a cheltuielilor în sistemul public de învăţământ ar fi trebuit să aibă ca efect un trend similar al indicatorilor de eficienţă în Educaţie. Statisticile nu probează însă această teorie.
Teoria creşterii alocării bugetare, răsturnată
Din 1970 până în 2004, indicatorii măsuraţi în Planul National de Evaluare a Progresului în Educaţie au rămas aproape la acelaşi nivel în ciuda dublării sumelor alocate în Învăţământul preuniversitar.
Rata absolvirii liceului este, de asemenea, un indicator care contrazice teoria simplei creşteri a alocărilor bugetare. În 1991, rata medie a absolvirii liceului era de 73,7% în SUA. În 2005, aceasta crescuse marginal la 74,7%. În 2006 s-a situat la un nivel inferior celei din 1991: 73,4%, conform datelor furnizate de Centrul Naţional pentru Statistică din cadrul Department of Education.
Studiul “School Resources and Student Performance” realizat de Eric A. Hanushek (Does Money Matter?, Brookings Institution Press, 1996) nu a găsit nicio legatură directă sau una foarte slab conturată între cheltuielile cu fiecare elev din învăţământul public şi performanţele acestuia.
Hanushek concluziona că “puţină lume ar putea recomanda vărsarea de bani mai mulţi într-un sistem care nu funcţionează. America a aplicat acest model timp de câteva decenii fără semne că scopul ar fi fost atins (daca scopul este îmbunătăţirea performanţelor elevilor)”.
In schimb, cercetatorii Larry V. Hedges si Rob Greenwald au ajuns la concluzia că majorarea sumelor alocate are un efect pozitiv asupra evoluţiei elevilor (Have Times Changed? in Does Money Matter?, Brookings Institution Press, 1996), dar cu o condiţie: “Discuţia trebuie să conţină o analiză a inputurilor şi a rezultatelor obţinute, iar concluzia trebuie să fie soluţia alocării eficiente a resurselor disponibile în contexte diferite”.
Modul de alocare a fondurilor publice în educaţie, o provocare în SUA
Deşi cele două studii au ajuns la concluzii diferite în termeni de relaţionare a indicatorilor analizaţi, ele au un element comun: modul în care sunt cheltuiţi banii în învăţământul public este factorul important, nu suma absolută alocată de stat.
În loc să sporească banii fără o analiză a necesarului de reformă, experţii americani sugerează că mai importantă este eficienţa investirii. În multe oraşe americane mari, media cheltuielilor cu un elev depăşeşte 10.000 de dolari anual.
Cu toate acestea, în Detroit, de exemplu, numai 25% din elevi ajung la absolvire, deşi statul alocă 11.000 de dolari anual pentru ei. (sursa: Christopher B. Swanson, Cities in Crisis: A Special Analytic Report on High School Graduation, 2008).
Analizele think-tank-urilor americane mai arată şi un dezechilibru profund între cheltuielile cu predarea şi cele administrative ale şcolilor. În prezent, doar 52% din banii unei şcoli sunt alocaţi educaţiei elevilor. 48% din fonduri sunt destinate personalului non-didactic care, între timp, a ajuns să fie în raport de 1:1 faţă de colectivul profesoral.
Soluţia: Daţi banii înapoi!
Cea mai promiţătoare optiune de eficientizare a investiţiilor din învăţământ este, conform unui trend recent din SUA, “privatizarea deciziei de alocare a banilor”.
Foarte uşor uităm atunci când vorbim de bugetul statului că, de fapt, banii aceia sunt colectaţi din impozitele populaţiei. Este, practic, o investiţie pe care fiecare cetăţean o face în Educaţie (în cazul acesta) prin intermediul unui agent: statul.
Dacă un investitor la bursa este nemulţumit de brokerul său îl concendiază. Ce soluţie există atunci dacă cetăţeanul este nemulţumit de investiţia făcută de stat în Educaţie?
Mai multe variante ale aceluiaşi principiu au început să fie puse în aplicare în SUA, iar rezultatele obţinute în ultimii ani sunt pozitive. Practic, statul renunţă la decizia câţi bani se duc unde în sistemul public de învăţământ şi îl lasă direct pe contribuabil să hotărască, în calitate de posesor legitim al sumelor respective.
În 2011, 200.000 de copii din 18 state americane şi District of Columbia beneficiau de opţiuni care să le asigure accesul la învăţământ privat. Nouă state încurajează companii sau persoane private să facă donaţii organizatiilor care acordă burse pentru învăţământul privat printr-o formă de scutire de taxe (education tax credits).
46 de state au reglementări juridice care permit optarea pentru învăţământul public sau cel privat. 40 de state permit, de asemenea, crearea aşa-numitelor “charter schools”, o formă de organizare autonomă a şcolilor publice finanţate de la bugetele locale şi regionale.
Educaţia la domiciliu este legală în toate statele americane, iar peste 1,5 milioane de elevi participă la cursuri online. (sursa: date publicate de Department of Education, compilate de Heritage Foundation, Backgrounder No. 2597, august 2011).
Politicile “Private-School-Choice” le permit părinţilor să administreze singuri banii alocaţi de stat din impozite pentru educaţia propriului copil. Familiile care optează pentru această oportunitate primesc cea mai mare parte a banilor ce ar fi cheltuiţi în şcolile publice, iar aceştia ii pot folosi pentru a-şi înscrie copiii la şcoli private.
Există diferite forme de alocare a acestor sume, de la vouchere şi burse până la scutiri de impozite. Conturile numite “Education Savings Accounts” pot fi administrate de părinţi după bunul plac: banii pot fi utilizaţi în scheme personalizate precum cursuri online, educaţie la domiciliu sau chiar economii pentru învăţământul universitar. Fondurile neconsumate sunt rostogolite de la an la an.
Rezultatele concrete:
O analiză a programului D.C. Opportunity Scholarship Program (sursa: Patrick Wolf, National Center for Education Evaluation) arată că elevii care au beneficiat de opţiunea de vouchere pentru învăţământul privat au absolvit liceul în proporţie de 91%. Media în şcolile publice din District of Columbia este de 70% (conform datelor oficiale din 2011).
- În 2009, sondaje efectuate pe eşantioane de părinţi care participă la programe “Private-School-Choice” arată că majoritatea familiilor işi redefinise rolul de receptor pasiv al unor sarcini primite de la şcoli devenind parteneri ai şcolilor în eforturile de organizare a procesului educaţional. (sursa: Thomas Stewart, University of Arkansas, School Choice Demonstration Project).
- Economii la bugetele publice: în condiţiile actuale de criză, opţiunile pentru învăţământul privat oferă posibilitatea de a cheltui bani mai puţini. Bursele (sub diferite forme) sunt, de regulă, mai mici decât cheltuielile statului cu elevul respectiv. În District of Columbia, Opportunity Scholarship Program alocă între 8.000 şi 12.000 de dolari anual unui elev, în timp ce statul cheltuieşte 18.000 de dolari.
Arhitectura instituţională
În sistemul federal de guvernare a SUA, Department of Education este echivalentul Ministerului Educaţiei de la Bucureşti. Descentralizarea transformă însă autoritatea publică americană într-un fel de think-tank care formulează politici generale, direcţii de dezvoltare.
Decizia de a le adopta aparţine autorităţilor statale americane şi, în ultimă instanţă, şcolilor. Singura modalitate prin care guvernul federal american poate impulsiona acest proces este acordarea de finanţare suplimentară în schimbul implementării unui anumit proces.
În România, rolul Ministerului Educaţiei este unul depăşit. O singură instituţie nu poate acoperi coordonarea eficientă a resurselor pentru fiecare categorie de cheltuieli. Un rol mult mai important ar trebui acordat autorităţilor locale, inspectoratelor judeţene şi altor structuri.
Nu banii suplimentari sunt soluţia. Poate ei sunt necesari, deocamdată însă nu există surse viabile de finanţare. În perspectiva revirimentului economic şi a alocării de mai multe fonduri pentru Educaţie, este crucială asigurarea eficienţei procesului de educaţie.
Învăţământul este o investiţie şi ea trebuie să aibă randament. Ar trebui să ieşim din modelul de gândire în care statul joacă rolul principal şi este o entitate de la care avem aşteptări. Noi suntem investitorii, ministerul este un broker fără rezultate.
Se încarcă comentariile...
