Mărturiile condamnaților la moarte din temuta închisoare San Quentin ce așteaptă de decenii pe culoarul morții: „Aici nu avem voie să fim oameni”
0Statul California desființează culoarul morții din închisoarea din San Quentin, în golful San Francisco, cea mai veche, temută și celebră din SUA, transferând condamnații la moarte în penitenciare din California ce oferă condiții mai bune de detenție, relatează El Pais, într-un amplu reportaj.
Jurnaliștii EL PAÍS au stat de vorbă cu deținuții din această închisoare cunoscută pentru condițiile aspre de detenție. În aprilie, l-au vizitat pe Kevin Cooper, care a fost închis aici vreme de 39 de ani, din 1985, pentru crime pe care susține că nu le-a comis. În urmă cu trei săptămîâni, el a fist transferat într-o închisoare din localitatea Stockton, California, unde poate primi îngrijiri medicale.
Este ca și cum ar fi schimbat iadul cu un soi de rai, a declarat el într-un interviu telefonic pentru publicația din Spania. Aici, de pildă, nu mai este escortat în cătușe în afara celulei, iar acum are o celulă cu fereastră, mult mai spațioasă.
Statul California are cea mai mare populație de condamnați la moarte din cele 27 de state americane în care este încă în vigoare pedeapsa capitală: 636 de persoane, dintre care 20 sunt femei. Asta se explică prin faptul că, de la reintroducerea pedepsei cu moartea în acest stat, în 1976, printr-o hotărâre a Curții Supreme, au avut loc doar 13 execuții, ultima în 2006.
Ultima oară când californienii au fost chemați să se pronunțe prin vot în privința pedepsei capitale, în 2016, 53.15% dintre ei au votat împotrivă. În schimb, au aprobat o inițiativă denumită „Propunerea 66” menită să reducă costurile încarcerării și să accelereze sistemul prin care condamnații la moarte ce așteaptă de decenii executarea pedepsei să poată face apel la sentință. Totodată, acești deținuți urmau să fie puși la muncă și obligați să plătească despăgubiri familiilor victimelor.
În 2023, guvernatorul democrat al statului California, Gavin Newsom, a anunțat că va desființa culoarul morții din închisoarea San Quentin și că populația acestuia va fi distribuită în alte închisori din California, cu condiția ca acestea să aibă gard electrificat.
Programul a început în 2020, când circa 100 de persoane s-au transferat voluntar. În urmă cu patru luni, a început transferul deținuților rămăși, iar acum procesul este aproape de final. La 7 iunie, mai erau încă 38 de bărbați la San Quentin. Următoarea etapă a planului presupune transformarea închisorii San Quentin - o instituție devenită faimoasă în cultura pop după ce Johnny Cash a cântat acolo, dar pentru că acolo a fost închis ucigașul în serie Charles Manson - într-un centru de reabilitare de „inspirație nordică”.
Mărturii ale condamnaților la moarte din închisoarea San Quentin
Mulți condamnați și-au exprimat deja preferințele în materie de închisori din California, însă acestea sunt luate în considerare în funcție de un sistem de puncte prin care sunt luați în calcul factori precum comportamentul. Deținutului Cooper i s-a aprobat cererea de a fi transferat la Stockton, o închisoare aflată la peste 130 de kilometri de San Francisco, pe care a ales-o pentru facilitățile sale de îngrijire medicală.
„Bine ați venit la infama închisoare San Quentin. Aici, nu avem voie să fim oameni; suntem victimele unui linșaj modern”, a spus el jurnaliștilor El Pais care l-au vizitat în aprilie.
Spațiul pentru vizitatori este împărțit în cuști cu gratii, ceea ce dă locului un aer de fermă industrială. La intrare, există automate care acceptă doar monede de 25 de cenți și bancnote de un dolar, precum și un cuptor cu microunde pentru încălzirea mâncării cumpărate pentru cei dragi de către cei ce veniți în vizită.
În ziua vizitei jurnaliștilor EL PAÍS, locul era plin. Toți vizitatorii erau femei. O mamă a spus că a mers săptămânal în vizită la fiul său în ultimii 29 de ani. Dar acolo se mai aflau și activiști, soții și partenere, inclusiv o femeie care venise tocmai din Europa.
Incertitudinea cu privire la aceste transferuri - atât în ceea ce privește locul, cât și momentul - a făcut ca un val de anxietate să se răspândească în rândul condamnaților la moarte. Mulți dintre ei erau crispați în fața perspectivei de a schimba atâția ani de rutină, unii erau îngrijorați de faptul că vor împărți celula cu altcineva după ce zeci de ani au stat singuri, în timp ce alții sperau la o schimbare în bine. La sfârșitul lunii aprilie, un bărbat a fost găsit mort în celula sa cu puțin timp înainte de transfer. Se pare că s-ar fi sinucis.
„Sunt îngrijorat în privința manierei în care ne vor primi ceilalți deținuți. Ce li s-a spus despre noi? Mă îngrijorează, de asemenea, modul în care se va comporta administrația... Capacitatea lor de a ne pedepsi nu cunoaște limite", a spus oftând Douglas „Căpetenia” Stankewitz, un nativ american în vârstă de 66 de ani și condamnatul cu cei mai mulți ani petrecuți pe culoarul morții din California.
Pe de altă parte, sunt entuziasmat", a ridicat Stankewitz din umeri. „Mi-au spus că voi putea să mângâi câini și [poate] să învăț informatică."
El a petrecut ultimii 46 de ani în spatele gratiilor pentru uciderea unei femei. Sentința sa a fost comutată în 2019, de la pedeapsa cu moartea la închisoare pe viață, fără posibilitatea de eliberare condiționată, având în vedere neregulile din cele două procese ale sale. În prezent, el așteaptă ca un judecător să se pronunțe asupra unei petiții habeas corpus, care ar putea permite eliberarea sa.
Keith Doolin, în vârstă de 51 de ani, care își așteaptă execuția de 28 de ani, se află printre condamnații la moarte recent transferați. El spune că este „încarcerat ilegal”, fiind condamnat pe nedrept pentru uciderea a două lucrătoare sexuale, după ce avocatul său din oficiu l-a consiliat prost. Temerea sa principală legată de mutare a fost să nu-și piardă dreptul la cel mai prețios bun al său - o mașină de scris - pe care o folosește pentru a lucra la cazul său. De asemenea, era îngrijorat că va fi trimis mai departe de mama sa, Donna Larsen.
Însă mașina de scris și restul bunurilor sale au ajuns în siguranță. „Acum, din celula mea văd munți, copaci și animale: cerbi, gâște canadiene și o familie de colibri care și-au construit cuibul la fereastra mea”, spune el, din noua sa destinație Închisoarea de stat din California, Sacramento.
Într-o conversație telefonică cu EL PAÍS, Larsen - care s-a înscris la drept atunci când fiul ei a fost condamnat, pentru a putea dovedi că este „nevinovat ca un prunc” - explică faptul că a urmărit îndeaproape toate transferurile de deținuți, nu doar pe cel al fiului ei. După ce a vorbit cu mulți dintre cei transferați, ea crede că, „în general, echilibrul a fost bun”. Larsen este o veritabilă instituție printre rudele deținuților condamnați la moarte din California. În vârstă de 80 de ani, ea mărturisește că mulți dintre ei îi spun „bunica”.
Cazul condamnatului de culoare Kevin Cooper
„Sunt prea bătrân ca să-mi fac griji pentru ceva. Dacă am supraviețuit acestui iad, pot face față la orice. O închisoare rămâne o închisoare”, a spunea Cooper înainte de a fi transferat de la San Quentin. Un gardian îl adusese în cătușe din Blocul de Est, clădirea galbenă cu cinci etaje care adăpostește culoarul morții. Acolo, el locuia într-un spațiu de 13 de metri pătrați fără ferestre. Avea o chiuvetă, o toaletă și un pat de metal. De câte ori voia să scrie, scotea salteaua, pentru a o folosi ca birou.
Vreme de două ore cât a durat interviul, Cooper a vorbit despre multe lucruri în timp ce mânca aripioare de pui picante reîncălzite - despre consolarea pe care a găsit-o în cărți și artă, descriindu-și picturile drept pledoarii împotriva pedepsei cu moartea și a rasismului, cu toate că în noua închisoare nu mai are voie cu pensule.
„Nu am niciun prieten aici: singurătatea este cel mai vechi tovarăș al meu”, a spus el cu voce scăzută.
Când a fost întrebat care ar fi primul lucru pe care l-ar face dacă ar fi vreodată eliberat vreodată, a răspuns: „Ca persoană oprimată, m-aș alătura unei demonstrații. De pildă, în favoarea poporului palestinian”.
Mai presus de toate, în timpul conversației cu EL PAÍS, Cooper, în vârstă de 66 de ani, și-a revizuit viața. Aceasta i-a fost distrusă într-o noapte fatidică din iunie 1983, când Doug și Peggy Ryen, fiica lor de 10 ani, și un prieten al acesteia în vârstă de 11 ani au fost uciși cu cuțite, topoare și un instrument de spart gheața în casa lor din cartierul bogat Chino Hills, în apropiere de Los Angeles. Josh - fiul cel mai mic - a supraviețuit, în ciuda faptului că i-a fost tăiat gâtul.
În prima declarație dată poliției, Josh Ryen, în vârstă de opt ani, a indicat că trei persoane albe erau responsabile pentru masacru, iar ulterior a sugerat că erau latino-americani. Inițial, când fotografia lui Cooper a apărut la televizor, Ryen a spus în mod expres că nu era el. Ulterior, însă, percepția sa s-a schimbat.
Cooper ,un bărbat de culoare pe atunci în vârstă de 25 de ani, cu cazier judiciar, se ascunsese într-o casă nelocuită, la puțin peste 150 de metri de reședința familiei Ryen. Asta după ce evadase printr-o gaura din gardul închisorii de minimă securitate unde ispășea o pedeapsă pentru jaf. „A fost cea mai proastă decizie din viața mea”, își amintește el.
A petrecut două nopți în acea casă abandonată. A sunat fără succes câteva prietene pentru a-i împrumuta bani. El susține că și-a continuat drumul spre Mexic înainte de producerea crimelor. Când poliția a aflat că un fugar se afla în zonă, ofițerii - presați să rezolve un caz care a îngrozit țara - au abandonat celelalte piste și au decis că Cooper era vinovatul. În același an, șeriful însărcinat cu ancheta a fost propus pentru realegere. I-au trebuit doar patru zile pentru a închide cazul.
Suspectul era, la momentul respectiv, fugar în Tijuana. „Când am văzut la televizor că mă căutau, m-am speriat de felul în care vorbeau despre mine", își amintește el. Cooper și susținătorii săi - inclusiv activiștii de la Amnesty International - au pus sub semnul întrebării ancheta din ultimele patru decenii. La o primă percheziție, poliția nu a găsit nicio dovadă incriminatoare în casa nelocuită. Ca a doua zi, aceasta să apară: un nasture verde de la o uniformă de închisoare (ulterior s-a aflat că suspectul purta o jachetă maro), precum și teaca unui topor.
Mașina Ryen - găsită la aproximativ 80 de kilometri de locul crimei - avea urme de sânge pe trei dintre cele patru scaune. Cu toate acestea, juriul care l-a găsit vinovat pe Cooper nu s-a gândit, se pare, la improbabilitatea ca o singură persoană să fi pătat trei scaune și nici nu s-a întrebat cum a reușit acesta să le provoace victimelor 140 de lovituri de cuțit de unul singur. La o primă percheziție, poliția nu a găsit nicio amprentă a suspectului în vehicul. Dar, din nou, în timpul celei de-a doua verificări, indicii au apărut brusc: trei mucuri de țigară de aceeași marcă pe care Cooper le fumase în casa abandonată.
Un alt lucru care atrage atenția în acest caz este faptul că o femeie a sunat la poliție spunând că prietenul ei - un bărbat alb - a apărut în noaptea crimelor cu o salopetă plină de sânge. Ulterior, ea le-a predat Departamentului șerifului din San Bernardino, dar adjunctul a decis să distrugă această probă. În 2004, șeriful Floyd Tidwell - suspectat că a clădit o rețea coruptă în timp ce era șeful poliției din comitat - a pledat vinovat pentru că a păstrat peste 530 de arme confiscate de ofițerii săi de-a lungul anilor.
Procesul lui Cooper a avut loc în San Diego, unde protestatari purtând pancarte rasiste și o gorilă împăiată cu un ștreang în jurul gâtului cu o pancarte pe care scria „Spânzurați-l pe Kevin”. El se plânge că avocatul său din oficiu „nu a făcut suficient” și că nici „nu a fost pregătit pentru un caz atât de complex”. Juriul format din 11 cetățeni albi și unul de culoare l-a găsit vinovat și a recomandat pedeapsa cu moartea. De atunci, el a epuizat toate căile de atac posibile.
În 2004, a scăpat la limită de execuție. Trei ore și 42 de minute îl despărțeau de injecția letală, când a venit ordinul unei Curți de Apel de a suspenda execuția. „Ziua în care aproape că m-au ucis a fost una dintre cele mai ireale din viața mea, ca și cum aș fi urmărit un film în care juca altcineva", își amintește Cooper.
„M-au întrebat ce vreau la ultima mea cină, dar am refuzat să aleg ceva. Este o cruzime: cum poți să faci pe cineva pe care urmează să-l omori să mănânce? M-am uitat la ceas și, totodată, în ochii călăilor mei. Când au aflat [că execuția mea] a fost amânată, am simțit furia de pe fețele lor”, spune el.
Cu puțin timp înainte de asta, o puternică firmă de avocatură, Orrick, Herrington & Sutcliffe, a început să lucreze la cazul său pro bono. Se întâmplă frecvent în dosarele de pedeapsă capitală din Statele Unite. Atunci când acuzatul este prins în capcana unui sistem judiciar din care îi este aproape imposibil să scape, apărarea este adesea defectuoasă. Astfel că atunci când toate alternativele sunt epuizate, uneori avocați străluciți se arată interesați să preia cazul.
René Kathawala, un avocat al firmei, a explicat într-un interviu telefonic din New York că au cerut (fără succes) ca Departamentul șerifului din San Bernardino să predea toate dosarele pe care le au în legătură cu cazul lui Cooper.
De când o curte de apel federală a suspendat execuția sa, cauza lui Cooper a câștigat adepți proeminenți, între care William A. Fletcher, un judecător senior al Curții de Apel a Statelor Unite, care a scris o opinie disidentă de 100 de pagini în 2009, ce începea astfel: „Este posibil ca statul California să fie pe cale de a executa un om nevinovat”.
În 2019, Gavin Newsom, proaspăt ales guvernator al statului California, a declarat un moratoriu asupra tuturor condamnărilor la moarte. De asemenea, el a dispus desființarea camerei de execuție de la San Quentin, infama „cameră verde”.
Guvernatorul a ordonat, de asemenea, o „investigație privind nevinovăția” în cazul lui Cooper, efectuată de firma internațională Morrison & Foerster, ale cărei rezultate au fost publicate în ianuarie 2023. Raportul a concluzionat că dovezile privind vinovăția sa erau „ample și concludente”. În documentul de 243 de pagini concluziona că nu există nicio dovadă ADN care „să indice că altcineva ar fi vinovat”.
„A fost unul dintre cele mai mari eșecuri din viața mea”, spune Cooper.
„A fost o treabă superficială și absurdă, de o incompetență deliberată", a comentat avocata pro bono Kathawala. „A părut că au vrut să-i întindă o capcană. [Raportul] ne-a luat pe toți prin surprindere, și nu doar din cauza conținutului. L-au publicat într-o vineri înainte de weekendul de Ziua Martin Luther King. Și ni l-au dat cu 20 de minute înainte de a-l transmite presei. Așadar, acoperirea inițială - foarte extinsă - a fost foarte dăunătoare pentru Kevin. [Morrison & Foerster] s-a bazat doar pe documentele din procesele [anterioare]. Nici măcar nu i-au citat pe cei care au participat la anchetă să depună mărturie”.
De la publicarea raportului, firma de avocatură a refuzat să comenteze public concluziile acestuia sau metodologia utilizată.
După aceasta, există doar două ultime căi pentru Cooper: ca Newsom să decidă să îl disculpe printr-un ordin executiv ( ceea ce e „puțin probabil", crede Kathawala) sau ca Legea justiției rasiale aprobată recent - cu efect retroactiv - să permită ca orice condamnare să fie atacată dacă se poate demonstra că a existat un anumit gen de prejudecată rasială care a afectat procesul.
Se încarcă comentariile...
