EXCLUSIV Dezvăluiri ale doctorului care a încercat să-l salveze pe J.F. Kennedy: „Ar fi putut supravieţui”
0Kenneth Salyer, unul dintre medicii americani care au încercat să îl salveze pe preşedintele John Fitzgerald Kennedy, împuşcat la Dallas în 22 noiembrie 1963, a vorbit, într-un interviu exclusiv acordat „Adevărul”, despre momentele tulburătoare de atunci, dar şi despre cel mai special caz pe care l-a avut din România
Pe 22 noiembrie 1963, chirurgul Kenneth Salyer, pe atunci în vârstă de 27 de ani, era de gardă la Spitalul Parkland din Dallas. În dimineaţa acelei zile, doctorul Salyer s-a trezit devreme, s-a uitat cu afecţiune la cei doi copii ai săi care încă dormeau şi a plecat la spital, unde era de gardă toată luna la urgenţe, fără să aibă vreo bănuială că acea zi avea să intre în istorie prin atentatul asupra preşedintelui american John Fitzgerald Kennedy, împuşcat la Dallas, Kenneth Salyer a făcut parte din echipa de chirurgi care a încercat zeci de minute să salveze viaţa lui Kennedy.
La data fatidică, preşedintele John Fitzgerald Kennedy şi soţia sa, Jacqueline, traversau cu limuzina centrul oraşului Dallas împreună cu guvernatorul statului Texas şi cu soţia acestuia. Pe marginea străzilor, zeci de mii de oameni îl aclamau pe preşedinte. La 12.30, s-au auzit trei focuri de armă. Primul glonţ şi-a ratat ţinta, toată lumea crezând ca sunetul a fost provocat de o petardă. Al doilea l-a nimerit pe preşedinte în spate şi a ieşit prin trahee, după care l-a lovit şi pe guvernator. Următoarea lovitură a fost cea fatală, preşedintele Kennedy fiind împuşcat în cap.
Transportat de urgenţă la spital, J.F. Kennedy nu a mai putut fi salvat, loviturile fiind prea grave. Preşedintele american a fost declarat mort o jumătate de oră mai târziu.
Presupusul asasin, Lee Harvey Oswald, a fost prins rapid, în mai puţin de o oră şi jumătate de la comiterea crimei şi a rămas autorul oficial. Ancheta ulterioară a confirmat că el era vinovat de moartea preşedintelui, dar adevărul nu s-a aflat niciodată deoarece a fost ucis două zile mai târziu de Jack Ruby şi nu a apucat să le spună anchetatorilor ce s-a întâmplat.
A tratat peste 13.000 de pacienţi
Din echipa de chirurgi care a încercat să îl salveze pe Kennedy, doar Kenneth Salyer, acum în vârstă de 84 de ani, şi Ron Jones mai sunt în viaţă.
Kenneth Salyer i-a făcut traheotomie şi masaj cardiac preşedintelui Kennedy şi a povestit în exclusivitate pentru „Adevărul” amintirile tulburătoare de atunci, inclusiv cum a rămas în sala de operaţii cu JFK decesul acestuia, alături de Prima Doamnă Jacqueline Kennedy. Doctorul Salyer, ultimul care a plecat din sala de operaţii, spune că faptul că JFK purta corset pentru spate în acea zi l-a costat viaţa, pentru că acel corset l-a împiedicat să se aplece după ce a primit primul glonţ în umăr. Doctorul Salyer a descoperit acel corset când l-a dezbrăcat pe Kennedy pe masa de operaţii. Kenneth Salyer este unul dintre cei mai apreciaţi specialişti în chirurgie craniofacială, a fost la Bucureşti de mai multe ori şi ne-a povestit şi de cazul deosebit a două siameze românce.
Activitatea caritabilă a doctorului Kenneth Salyer a făcut subiectul a numeroase emisiuni şi articole, inclusiv în The New York Times, la CNN sau Discovery Channel. Doctorul Kenneth Salyer şi-a luat licenţa în medicină la University of Kansas School of Medicine în 1962, iar în 1969 a devenit primul şef al Departamentului de Chirurgie Plastică de la the University of Texas Southwestern Medical School în Dallas. A înfiinţat Institutul Internaţional Craniofacial la Dallas în 1986, având până acum peste 13.000 de pacienţi.
După ce Kennedy a murit, Kenneth Salyer a devenit un pionier în chirurgia craniofacială şi a decis să îşi dedice viaţa salvării copiilor cu grave probleme medicale. În 1989, Kenneth Salyer a creat Fundaţia Mondială Craniofacială pentru a trata chirurgical şi gratuit copiii născuţi cu grave malformaţii craniene.
„I-am făcut masaj cardiac preşedintelui 15 minute”
Cum aţi aflat că preşedintele Kennedy a fost împuşcat?
Eram la Parkland Memorial Hospital şi am coborât la subsol, în camera de operaţii nr 1, acolo unde fusese adus preşedintele Kennedy, care fusese împuşcat în cap. În stânga preşedintelui era doctorul Malcolm Perry, iar în spatele său a venit apoi doctorul Bob McClelland. În capătul mesei pe care se afla preşedintele era unul dintre colegii mei, doctorul Jim Carrico. Eu am mers în capătul mesei, în dreapta preşedintelui, şi am încercat să îi punem tubul de intubare. Preşedintele John Fitzgerald Kennedy trăgea să moară şi avea o gaură mică în gât. Starea sa era critică. Nu am reuşit să introducem tubul pe acolo şi am decis să facem o traheotomie. Aşa că împreună cu doctorul Perry şi doctorul Carrico am făcut-o. I-am pus un tub în trahee pentru a controla fluxul de aer. Acesta a fost începutul. După aceea, în următoarele treizeci de minute, am încercat să îl resuscităm pe preşedinte. Doctorul Carrico a început să îi facă masaj cardiac, după care eu i-am făcut masaj cardiac preşedintelui Kennedy timp de 15 minute. Iar lucrul ce m-a impresionat a fost acela că acest om extrem de important, care era eroul meu, era în mâinile mele, iar eu încercam să îi salvez viaţa. Partea dreaptă a craniului său fusese distrusă de împuşcătură, avea o gaură în cutia craniană. Aceasta era rana majoră, rana fatală. Am făcut tot posibil ca să îl salvez pe preşedinte împreună cu colegii mei, dar din păcate rana era una foarte puternică.
Ce v-a impresionat cel mai mult legat de starea preşedintelui Kennedy când a fost adus în spital în Sala de Urgenţe nr. 1?
Eu l-am dezbrăcat pe preşedintele Kennedy în sala de operaţii şi am observat că avea un corset în zona abdomenului. Şi am scos acel corset. A fost o surpriză pentru mine să descopăr corsetul, nu ştiam că preşedintele purta un corset. Însă lucrul care m-a impresionat cel mai mult a fost rana masivă din partea dreaptă a craniului. Preşedintele Kennedy zăcea pe masă cu ochii deschişi şi era pe cale să îşi dea ultima suflare.
De ce credeţi că faptul că preşedintele Kennedy purta un corset în acea zi fatidică l-a costat viaţa?
După ce l-am declarat pe preşedintele Kennedy decedat la ora 13.00, ora Dallas-ului, unul dintre mentorii mei, doctorul Charlie Baxter ne-a spus să nu vorbim despre acest lucru sau să nu dăm interviuri vreunui reporter sau jurnalist. Şi am respectat cu toţii asta. Ulterior, după mai mulţi ani, am început să dau câteva interviuri, cum este acesta pe care ţi-l dau ţie. Iar la un moment dat m-am decis să investighez mai mult ce s-a întâmplat în acea zi. Şi am studiat cadru cu cadru filmarea realizată în acea zi fatidică de către Abraham Zapruder, cea mai completă filmare realizată privind împuşcarea preşedintelui Kennedy. Şi ce am determinat, analizând şi autopsia, a fost faptul că au fost trei gloanţe trase de către Lee Harvey Oswald din acel depozit, de la etajul şase. Primul glonţ l-a lovit pe preşedinte în spate şi i-a ieşit prin trahee. Aceea a fost prima rană a preşedintelui. Acel prim glonţ l-a nimerit şi pe guvernatorul John Connally, doborându-l la podea. Însă acelaşi prim glonţ nu l-a pus la podea şi pe preşedintele John Fitzgerald Kennedy. De ce? Pentru că preşedintele Kennedy avea un corset pe sub costum. Dacă nu ar fi avut acel corset, acel prim glonţ l-ar fi doborât la podea în maşină şi nu ar mai fi suferit alte răni şi ar fi supravieţuit şocului iniţial. În schimb, acel corset l-a ţinut drept pe preşedintele Kennedy şi l-a împiedicat să se aplece. Dacă te uiţi la filmarea lui Zapruder, glonţul care l-a nimerit pe preşedinte în cap l-a făcut să se aplece spre Jacqueline Kennedy şi în spate, de aceea mulţi oameni, inclusiv doctori, au concluzionat că al doilea glonţ a venit de undeva din faţă. Şi asta nu e adevărat. Toate gloanţele au fost trase din spate de către Lee Harvey Oswald. Cred asta cu tărie. Şi - asta şi după ce am analizat rănile preşedintelui Kennedy şi toate informaţiile disponibile - am ajuns la concluzia că, dacă nu ar fi avut corsetul, preşedintele Kennedy ar fi supravieţuit. Însă având acel corset, acea rană masivă de la creier, rană ce s-a dovedit din păcate fatală, a apărut deoarece preşedintele Kennedy nu s-a putut apleca după primul glonţ ce l-a lovit în spate, iar capul său a fost o ţintă bună pentru Lee Harvey Oswald. Şi aş mai vrea să îţi spun un detaliu interesant. Dintre toţi doctorii care au încercat să îl salveze pe preşedintele Kennedy pe 22 noiembrie 1963 la spitalul Parkland din Dallas, doar doi mai sunt în viaţă la ora actuală: eu şi doctorul Ron Jones. Toţi ceilalţi au murit. Doctorul McClelland, care s-a stins din viaţă recent, credea că a fost o conspiraţie şi că împuşcătura fatală a venit din faţă. Doi doctori cu opinii diferite: eu şi McClelland. Interesant, nu?
„Am fost ultimul doctor care a ieşit din sala de operaţii”
Care a fost reacţia Primei Doamne Jacqueline Kennedy când l-a văzut pe soţul său în sala de operaţii?
Din clipa în care am intrat în sala de operaţii şi până când am ieşit, Jacqueline Kennedy a fost acolo, nu a ieşit deloc, aşa cum s-a vehiculat în mai multe rânduri. Şi spun asta deoarece în timp ce încercam să îl salvez pe preşedintele Kennedy m-am uitat în jurul meu de mai multe ori şi am avut contact vizual de mai multe cu Prima Doamnă. Avea sânge pe costumul său roz. Însă nu plângea, nu ţipa, era liniştită. Dar cred că era în stare de şoc. Doctorul Kemp Clark, şeful de la neurochirurgie, era în spatele meu şi am spus la un moment dat că trebuie să îl declarăm mort pe preşedintele Kennedy. Şi la ora 1 PM, preşedintele Kennedy a fost oficial declarat mort. Înainte încercasem să îl resuscităm în repetate rânduri, inclusiv cu masaj cardiac. Însă după ce am încetat masajul cardiac nu a mai apărut pe aparate vreun semn de activitate cardiacă. După ce l-am declarat mort pe preşedinte, personalul medical a început să iasă din sala de operaţii de la subsol. Eu eram în dreapta preşedintelui Kennedy, care era acoperit. Eram în stare de şoc. Am fost ultimul doctor care a ieşit din sala de operaţii. În timp ce încă stăteam lângă trupul acoperit al preşedintelui Kennedy, Prima Doamnă s-a apropiat, m-am uitat la ea. Jacqueline Kennedy a luat mâna dreapta a preşedintelui de sub cearceaful cu care era acoperit şi i-a luat verigheta. Eram în sala de operaţii şi când a venit preotul. Şi tot în timp ce eram în sală, au venit cei de la Secret Service, l-au pus pe preşedintele Kennedy într-un sac de plastic şi apoi într-un sicriu şi l-au scos pe uşă. Eu încă stăteam acolo, iar Jacqueline Kennedy a mers lângă sicriu şi a ieşit din încăpere. A fost extrem de tulburător şi emoţionant. Aveam 27 de ani pe atunci, iar Jacqueline Kennedy era cu şapte ani mai mare ca mine. Era foarte tânără. Am simţit o empatie specială atunci.
Kenneth Salyer a avut şi pacienţi din România FOTO: arhiva personală
Cum v-a influenţat acea zi cariera?
Lucram ca medic chirurg de un an, iar acea zi a fost un moment de cotitură în cariera mea. Nu ştiam că voi deveni specialist în chirurgie plastică şi că voi face pionierat într-un domeniu nou, intitulat chirurgie craniofacială. Am vrut să îi aduc un omagiu preşedintelui Kennedy şi spiritului său special şi am creat Fundaţia Mondială Craniofacială. Şi am tratat pacienţi din 75 de ţări şi din toate statele americane în Dallas. Dar am şi mers în toată lumea, ţinând prelegeri şi predând.
Aţi fost de mai multe ori la Bucureşti.
Da, aşa este, am venit de mai multe ori la Bucureşti. Doctorul Dan Mircea Enescu, primul chirurg plastician din România, a venit la Dallas şi a petrecut şase luni acolo alături de mine, avea o bursă. Doctorul Enescu este un profesionist excepţional, căruia îi pasă mult de copii, ca şi mie. Cei mai mulţi dintre pacienţii mei sunt copii. Doctorul Enescu spune mereu: „Niciun copil nu va fi lăsat să moară”. Nu am mai vorbit cu el de mai mulţi ani. După ce a fost bursier la Dallas, doctorul Enescu m-a invitat la Bucureşti şi am venit acolo, am ţinut conferinţe şi am predat. Doctorul Enescu a fondat Asociatia Chirurgilor Plasticieni din Romania şi m-a inclus în board-ul editorial Revistei Române de Chirurgie Plastică. Aşa că am o relaţie specială cu România.
Când a fost prima dumneavoastră vizită la Bucureşti şi care a fost prima impresie?
Cred că a fost… numai puţin… trebuie să mă gândesc, undeva după 1989. Am întâlnit doctori tineri şi valoroşi în România şi am vrut să îi ajut şi să îi inspir. Iar pe unii i-am invitat în Dallas. Din păcate, unii dintre aceşti tineri doctori nu au putut ajunge în America.
Impresionat de cazul siamezelor Anastasia şi Tatiana Dogaru
Printre pacienţii dumneavoastră s-au numărat şi români. Care a fost cel mai special caz pe care l-aţi avut printre pacienţii români?
Am separat cu succes doi siamezi din Egipt şi apoi m-am ocupat de două gemene românce siameze cu craniile alipite, Anastasia şi Tatiana Dogaru, născute în 2004. Părinţii lor sunt Claudia şi Alin Dogaru. Fetiţele s-au născut în Italia, iar cazul lor este foarte rar, de unul la două milioane de naşteri. În Italia, li s-a spus că nu se poate face acolo operaţia lor de separare. Am aflat de cazul lor, părinţii fetiţelor au intrat în contact cu mine. Fundaţia mea le-a adus la Dallas şi au stat peste un an aici. Este un caz foarte complex, siamezele aveau şi probleme legate de organele lor. Anastasia nu avea rinichi, iar sistemul circulator al fiecărei dintre fete era dependent de inima celeilalte. Am studiat siamezele în detaliu, am făcut mai multe intervenţii chirurgicale, însă nu am făcut şi operaţia de separare, deoarece aceasta ar fi fost extrem de periculoasă. Am păstrat legătura cu familia Dogaru, iar fetiţele sunt în viaţă şi acum, chiar dacă nu au fost separate. Familia Dogaru locuieşte acum în America, lângă Chicago. Tatăl lor este preot, iar mama asistentă. M-am ataşat foarte mult de acest caz, a fost cel mai neobişnuit din cariera mea.
Se încarcă comentariile...
