Din culisele Războiului Rece. Antrenaţi să detoneze „rucsacuri nucleare”: Trupele speciale nevăzute al căror rol era să împiedice un atac sovietic

Antrenament de infiltrare cu „rucsacul nuclear” în teritoriul inamicului FOTO Courtesy via Business Insider

Pe vremea Războiului Rece, armata SUA a avut la dispoziţie berete verzi special antrenate să detoneze „rucsacuri nucleare” în misiuni de tip kamikaze în interiorul inamicului.

Pericolul izbucnirii unui război nuclear total a fost evocat în permanenţă în timpul Războiului Rece, atât de americani, cât şi de sovietici, cei doi mari rivali ideologici şi geopolitici din acea epocă. În timp ce se înarmau frenetic, americanii şi sovieticii susţineau că vizau de fapt să descurajeze astfel  folosirea bombelor atomice. Ori bombardamentele de la Hiroshima şi Nagasaki, care au pus capăt celui de-al Doilea Război Mondial, arătaseră deja cât de destructive pot fi armele nucleare masive. Dacă bombardemente nucleare precum cele de la Hiroshima şi Nagasaki nu mai reprezentau un scenariu de repetat, strategii americani au căutat alte modalităţi de utilizare a armelor nucleare fără a declanşa un război total.

Opţiunea armei nucleare tactice

În anii ’50, după o serie de evaluări de răspuns în cazul unei agresiuni sovietice, armata SUA s-a oprit asupra armei nucleare tactice, de putere mai mică, dar mai mobilă decât cea strategică. O astfel de armă putea fi folosită pe câmpul de luptă sau împotriva unei ţinte militare inamice pentru a obţine un avantaj operaţional. De exemplu, forţele aeriene americane ar putea arunca o bombă nucleară tactică peste o divizie sovietică care invadează Polonia pentru a opri avansul fără a declanşa un răspuns disproporţionat, cum ar fi un atac nuclear asupra oraşului New York.

Existau două tipuri de muniţii nucleare tactice, scrie Business Insider, şi anume muniţia medie de demolare atomică (MADM), de randament mediu şi care necesita mai multe trupe pentru a fi transportată, şi muniţia specială pentru demolare atomică (SADM), de randament redus, dar care putea fi transportată de un singur soldat. Deşi erau mai uşor de transportat, SADM-urile erau supuse aceloraşi proceduri de comandă şi control ca şi celelalte arme nucleare tactice şi trebuiau utilizate numai dacă nu existau alte mijloace de creare a efectului dorit în cazul unei lupte.

Armele nucleare tactice ale americanilor au căpătat diverse forme: obuze de artilerie, bombe gravitaţionale, rachete cu rază scurtă de acţiune şi chiar mine terestre. Dar poate cea mai ingenioasă dintre ele a fost „rucsacul nuclear”.

Echipele speciale „Green Light”

Conceput la mijlocul deceniului 1950-1960, „rucsacul nuclear” a fost încredinţat unor berete verzi - membri ai forţelor speciale ale armatei SUA - special instruite în a-l manevra şi folosi în caz de necesitate în spatele liniilor inamicului.

Echipele implicate în acest program strict secret s-au numit „Green Light”. Echipele „Green Light” au fost înarmate cu MK-54 SADM. Poreclit „Monkey” („Maimuţa”) sau „Pig” („Porcul”), acest dispozitiv cântărea aproape 27 de kilograme şi putea fi băgat într-un rucsac mare. Deşi putea fi transportat uşor, doar o singură persoană îl putea activa pentru a-l detona, şi anume operatorul-şef al echipei. Fiecare echipă avea câte un astfel de membru, care deţinea codurile necesare pentru a provoca explozia bombei.

1956: Grupul 77 al Forţelor Speciale antrenându-se la Camp Hale, Colorado FOTO The Denver Post/ Getty Images via Business Insider

Misiunea echipelor „Green Light” era să se desfăşoare clandestin în ţările partenere din NATO sau în cele rivale din Pactul de la Varşovia şi să detoneze „rucsacuri nucleare” în cazul unui atac sovietic. Pentagonul a inclus ulterior Coreea de Nord şi Iranul pe lista inamicilor care puteau fi contracaraţi şi cu ajutorul beretelor verzi din „Green Light”.

„Nu era loc de eroare”

Principalele ţinte ale membrilor „Green Light” erau infrastructurile strategice din punct de vedere militar, precum tunelurile, podurile, trecătorile montane, barajele, canalele, porturile, nodurile feroviare, instalaţiile petroliere etc. Desfăşurându-şi misiunile cu succes, aceşti militari special instruiţi şi-ar fi adus un aport considerabil la încetinirea armatei inamicului.

Astfel de militari au fost mobilizaţi pe ascuns mai ales în Republica Federală Germană şi în Coreea de Sud, unde aşteptau un ordin de a acţiona în cazul unor agresiuni. Ei erau conştienţi că se aflau într-o misiune de tip kamikaze, fără cale de întoarcere.

„Pentru celelalte misiuni exista un plan de extragere. În acest caz, nu. Aveam 30 de minute la dispoziţie să părăsim zona. Depindea de noi dacă scăpam cu viaţă sau nu. Era o misiune unidirecţională”, explică pentru Business Insider un fost membru al echipelor „Green Light”.

„Nu era loc de eroare, trebuia să fim absolut perfecţi”, adaugă un coleg de-al său.

Programul a fost dezvăluit publicului în 1984 şi a luat sfârşit odată cu încheierea Războiului Rece fără să fi fost pus vreodată în practică.