Cum a realizat regimul lui Putin imposibilul, transformând un război hibrid într-unul real. Analist: ostaticii sunt ruşii, nu Ucraina

Vladimir Putin FOTO SHUTTERSTOCK

Raţionamentul lui Putin este că cineva străin a venit şi a luat Ucraina ostatică, când în realitate cei cu adevărat captivi sunt ruşii, scrie Andrei Kolesnikov în The Moscow Times. Regimul autoritarist a lui Putin a evoluat până la un stadiu în care a realizat imposibilul: un război hibrid a fost convertit într-unul fierbinte.

„Vor ruşii război? Sigur că nu, niciodată”, spunea Moscova. Dar iată că imposibilul s-a produs: Rusia a declanşat invazia Ucrainei. 

Evoluţia regimului lui Putin a ajuns într-un stadiu în care baza sa autoritaristă a făcut conversia imposibilului în posibil, astfel încât războiul hibrid cu Ucraina, şi, de fapt, cu Occidentul, dar şi cu propriul popor, a atins o fază fierbinte mult mai concretă.

Cei care încercau să argumenteze că nu va exista niciun război şi că Putin nu are cum să invadeze Ucraina îl judecau după criterii raţionale - aşa cum au făcut finlandezii în privinţa lui Stalin, în 1939. Dar dictatorii sunt prin natura lor iraţionali.

Putin este un expert de canapea înzestrat cu autoritatea prezidenţială a unei puteri nucleare. El nu se poate mulţumi să fie conducătorul doar al ţării sale căreia i-a suprimat opoziţia şi societatea civilă, el ar avea nevoie să dicteze întregii lumi. Acum Putin ar vrea, prin operaţiunea lui asupra Ucrainei, să impună o funcţionarea lumii după regulile sale - adică să nu mai aibă deloc reguli.

Argumentul lui Putin: „regimul totalitar sovietic” a împărţit greşit teritoriile Imperiului rus, diminuând drepturile etnicilor ruşi, şi ar fi timpul pentru o redresare şi o redistribuire a acelor teritorii aşa cum s-ar fi cuvenit.

Putin merge după vechiul tipar stalinist - o escaladare la graniţă şi o provocare înscenată chiar de Kremlin devine pretext pentru invazie. Nu există un minim scop raţional al campaniei militare.

Motivaţia care apare în discursul lui Putin are rezonanţă istorică - provenind din 1939, când vestul Ucrainei şi vestul Bielorusiei au fost anexate şi Polonia dezmembrată -şi anume, eliberarea poporului frate de sub un guvern ostil sau, în cuvintele lui Putin, „protejarea populaţiei”. În cazul Ucrainei din 2022, o forţă externă e cea care va decide de cine ar trebui guvernat un popor care şi-a ales singur un preşedinte în alegeri libere. 

„Demilitarizarea” şi „denazificarea” Ucrainei  au la bază acelaşi concept al eliberării de sorginte stalinistă potrivit căruia autorităţile alese ale unei ţări suverane prezentate ca fiind inamicii ei , o „juntă”. În aceste condiţii, aducerea în discuţie a Cartei ONU sau a dreptului internaţional devine nelalocul ei.

„Forţa şi disponibilitatea pentru luptă sunt fundamentul independenţei şi suveranităţii”, spune Putin care, într-un mod uluitor, face din noţiunea de suveranitate un fetiş, o justificare pentru război. Este o gândire arhaică desprinsă din prima jumătate a secolului XX. Ideea unui atac asupra Rusiei, când nimeni nu asaltează Rusia, deşi este primitivă, ar putea fi o explicaţie suficientă din punctul de vedere al unei populaţii nepăsătoare, care s-ar mulţumi cu ea.

Alipirea cinică a agresiunii memoriei Marelui Război Patriotic (Al Doilea Război Mondial) este iarăşi o tactică previzibilă, scrie Andrei Kolesnikov în The Moscow Times.

Un om dispus să facă din tinerii ruşii nişte soldaţi necunoscuţi, în absenţa oricărei agresiuni împotriva Rusiei, evocă amintirea unui război măreţ în scopul de a-l folosi drept scut istoric pentru apărarea propriei persoane. Şi această protejare are loc cu un scut uman format din cei care nu ar fi avut de ce să moară şi din contră ar fi trebuit să trăiască şi să muncească în pace, nu să meargă la luptă. Pentru că, pentru Putin, poporul rus este un cartuş, material consumabil servind pentru a reduce prezenţa fantomei imperiale torturante pentru Putin.

Aşa-numitele „elite” economice şi-au descoperit propria impotenţă de a manageria ceva în cadrele rigide ale unui regim autoritar. Nu există nicio persoană în anturajul lui Putin ce ar avea puterea de a opri războiul sau măcar de a înrâuri câtuşi de puţin o decizie catastrofală a preşedintelui Rusiei. Cabinetul său de război n-a putut-o decât încuviinţa printre bâlbâieli. Acest „Politburo”  aşezat în faţa liderului la o distanţă respectuoasă a fost prezentat lumii, şi însărcinat cu responsabilitatea deplină a războiului.

Elita economică şi financiară nu a fost adusă la consultări - nimeni nu s-a gândit să-i ceară părerea, ceea ce spune totul despre influenţa ei asupra deciziilor politice importante: adică niciuna.

Autocraţia a devenit o fortăreaţă - n-a rămas nimeni din guvernul lui Putin care ar fi capabil să-l contrazică. Cinismul dus la extrem al propagandei ruse, care a făcut posibil ca ameninţarea invaziei şi isteria Occidentului să fie luate în râs, ar fi trebuit să fie transparente ruşilor. Numai că ei au tendinţa să se amăgească şi să găsească astfel o justificare autorităţilor, să încerce să nu vadă că are loc un război şi că agresiunea e a Rusiei, în timp ce speră la  o pace rapidă. Opina publică din Rusia tinde să aibă aceste porniri contradictorii.

Evenimentele au o asemănare cu campania Crimeei, doar că sunt mai grave, pentru că, de data asta, lucrurile nu mai pot fi soluţionate „fără a trage un glonţ”.  Tinerii soldaţi ruşi care îşi vor risca vieţile nu o vor face să-şi apere patria-mamă sau să respingă atacul unui agresor, ci pentru a se supune aroganţei unui regim politic ce a făcut din Rusia un paria, un distrugător internaţional, un coşmar global.

Discreditaţi de Kremlin, ruşii sunt văzuţi ca fiind de partea răului, iar, în măsura în care psihologia lor naţională va permite justificarea războiului, va fi o naţiune pătată ce va deveni disfuncţională şi distructivă.

Războiul marchează degradarea unei naţiuni - în primul rând spirituală, dar şi socială şi economică. Putin a pus o naţiune împotriva întregii lumi, făcând din cetăţenii ruşi ostatici ai unor concepţii a căror pertinenţă e greu de imaginat în secolul XX. 

Caracteristice regimului putinist sunt jocurile semantice şi abilitatea de a manevra sensurile cuvintelor astfel încât războiul să însemne „pace” şi agresarea regulilor lumii civilizate să fie echivalentă cu o operaţie de denazificare şi demilitarizare. O tehnologie specială este folosirea mijloacelor militare pentru a realiza acea ”demilitarizare” considerată necesară.

Dacă, în mintea în Putin, Ucraina este ostatica unor străini, realitatea este că, în dimineaţa de 24 februarie, ruşii au fost cei care s-au trezit captivi, deşi, aparent, continuă să trăiască în aceeaşi Rusie putinistă. Pentru că evenimentele sunt mult mai grave decât în cazul agresiunilor asupra Georgiei, Crimeii şi  chiar Donbassului - iar asta pentru că poporul rus va suferi consecinţe nu doar politice, ci şi morale şi psihologice.