Cum a ajuns Aleksandr Dughin un soi de Rasputin geopolitic cu ambiții de influencer

Există în peisajul politic și ideologic al Rusiei contemporane personaje care sfidează clasificările simple. Aleksandr Dughin, de exemplu, este mai greu de încadrat într-o tipologie recognoscibilă: nu este politician, dar influențează politica; nu e teolog, dar invocă des ortodoxia; nu e general, dar visează hărți cu imperii refăcute. Mai nou, și-a descoperit o nouă vocație: cea de punte ideologică între Moscova și dreapta radicală americană.

Ideologul rus Aleksandr DUghin/FOTO:Profimedia

Ceea ce frapează nu e doar mutarea lui strategică în peisajul media conservator din SUA — invitat cu o naturalețe surprinzătoare în emisiunile lui Tucker Carlson sau Alex Jones — ci felul în care reușește să seducă acest public printr-un amestec de geopolitică, metafizică și frică de „wokeism”. Cu o engleză ușor străbătută de accentul slav, Dughin rostește fraze care par scoase dintr-un tratat de ideologie scris într-o chilie de la Optina, dar difuzate pe canale de YouTube cu milioane de urmăritori, scrie The Wall Street Journal .

El nu vine cu discursul brut al unui ideolog de partid, ci cu solemnitatea unui om care pare să fi meditat îndelung la soarta omenirii între două volume din Heidegger și o cafea tare băută privind spre Volga. Că vorbește despre „moartea familiei în favoarea individualismului” sau despre „atacul globalismului asupra tradiției”, o face cu aerul celui care oferă nu opinii, ci revelații.

În mod paradoxal, acest apologet al Eurasiei, care visează la o Rusie extinsă din Balcani până în stepele Asiei Centrale, găsește acum simpatie tocmai în lumea unei Americi care, teoretic, ar trebui să-i fie ostilă. Însă o parte a electoratului conservator american, obosit de propriile crize interne, începe să vadă în Rusia un bastion al „valorilor tradiționale” — o proiecție poate idealizată, dar convenabilă.

Dughin, care cândva asculta rock disident și frecventa cercuri ezoterice, s-a transformat într-un autor de carte tradus în engleză, un invitat obișnuit pe platforme precum Rumble sau X (fostul Twitter), și, în esență, într-un exportator de anxietăți orientale ambalate într-un discurs conservator occidental.

Rămâne de văzut dacă această apropiere culturală între Dughin și „trumpism” este un flirt de conjunctură sau un preludiu la o alianță ideologică mai profundă. Ceea ce e cert e că filosofia lui — un amestec de resentiment geopolitic, misticism ortodox și nostalgie imperială — prinde rădăcini acolo unde crizele identitare sunt deja fertile.

Într-o lume în care ideile călătoresc mai ușor ca niciodată, un filosof rus cu barbă, cu o hartă mentală a lumii în care Occidentul e pe cale de prăbușire, se poate trezi ascultat cu atenție la mii de kilometri distanță — în studiourile unor talk-show-uri americane unde, altădată, era invitat doar Ronald Reagan.

Tragedie transformată în mit personal

Daria Dugina, fiica filosofului, a murit într-un atentat cu bombă în vara anului 2022, în apropierea Moscovei. Avea doar 29 de ani și împărtășea viziunea tatălui ei cu un entuziasm uneori mai vehement decât al acestuia. Fusese prezentă în studiourile televiziunii de stat, pledând pentru „operațiunea militară specială” din Ucraina ( cum numesc rușii invadarea statului vecin), vorbind despre destinul rusesc și despre dușmanii civilizației tradiționale.

Moartea ei a fost rapid revendicată propagandistic de ambele tabere: autoritățile ruse au acuzat Kievul, iar unele surse au sugerat că ținta fusese, de fapt, Dughin. Serviciile americane au confirmat implicarea Ucrainei, însă au insistat că acțiunea nu fusese coordonată cu Washingtonul. În mijlocul acestor speculații, Dughin a găsit o nouă voce – nu doar aceea a filosofului, ci și a tatălui îndoliat, transformat într-un profet cu o rană adâncă.

Imaginea lui stând în fața unei fotografii alb-negru cu Daria, în interviuri solemne, este una dintre cele mai eficiente construcții simbolice ale ultimilor ani în spațiul public rus. El nu vorbește doar despre fiica sa, ci despre o jertfă. Nu doar despre o crimă, ci despre un atac împotriva unei idei.

Pentru un observator din afara acestui univers ideologic, ceea ce face Dughin poate părea un exercițiu de instrumentalizare emoțională. Pentru susținătorii săi, însă, este un nou capitol într-o epopee care transformă istoria Rusiei într-o suită de martiraje și renașteri.

Și aici se află una dintre cheile succesului lui Dughin în spațiul conservator american: capacitatea de a dramatiza ideologic realitatea. De a transforma un eveniment personal într-o lecție geopolitică. De a vorbi despre doliu în termeni de misiune și despre moarte în termeni de sens. Asemenea unei tragedii grecești, totul capătă greutate, simbol, fatalitate.

Într-o epocă în care lumea pare să se zbată între haosul digital și pierderea reperelor, Dughin oferă ceea ce mulți caută: certitudini. Rigiditatea unei ordini „naturale”, întoarcerea la „rădăcini”, delimitarea clară între bine și rău, între bărbat și femeie, între civilizație și barbarie. Nu contează că aceste grile sunt simpliste sau anacronice — ele au, pentru unii, meritul de a face lumea din nou inteligibilă.

Și poate tocmai de aceea vocea lui Dughin este auzită azi nu doar la Moscova, ci și în studiourile media de la Miami sau Dallas.

De la underground la „simțul geopolitic sacru”

Puțini dintre cei care îl ascultă astăzi vorbind cu gravitate despre metapolitică, imperii eurasiatice și energiile tellurice ale Ortodoxiei știu că Aleksandr Dughin a început, în anii ’80, ca un tânăr nonconformist, atras de literatura interzisă și de rockul occidental. Fiul unui ofițer GRU, familiar cu disciplina rigidă a sistemului sovietic, tânărul Aleksandr a preferat cercurile ezoterice și textele lui Evola sau René Guénon, autori occidentali care visau la restaurarea unei ordini tradiționale pierdute.

După prăbușirea URSS, în haosul ideologic al anilor ’90, Dughin s-a remarcat printr-un amestec straniu de geopolitică dură și misticism oriental. Spre deosebire de alți foști disidenți care visau la integrarea Rusiei în lumea democratică, el a văzut în colapsul imperiului sovietic nu o eliberare, ci o catastrofă. A căutat nu un viitor occidentalizat, ci o restaurare — dar nu în sensul nostalgic al unei URSS 2.0, ci în forma unui „Imperiu Eurasian”, organic, spiritual, anti-liberal și profund conservator.

Cărțile lui — multe, dense, uneori de o obscuritate programată — au circulat ani la rând în cercuri restrânse, până când Kremlinul a început să împrumute, pe alocuri, din vocabularul său. Fără o funcție oficială, dar cu o vizibilitate crescândă, Dughin a devenit o figură marginală, dar nelipsită din peisajul ideologic al noii Rusii putiniste. Cine dorea să înțeleagă de ce Moscova privea cu ostilitate Occidentul, putea începe cu un paragraf din Dughin.

În acest sens, el este un ideolog atipic. Nu scrie pentru a influența imediat politica — deși uneori o face — ci pentru a configura un orizont de gândire. Pentru a da Rusiei o hartă metafizică. Vorbește despre spații nu doar ca teritorii, ci ca forme ale destinului. Despre Europa ca un continent „dezechilibrat între raționalism și decadență”. Despre America drept „expresia ultimă a individualismului modern”.

Și, cel mai important, despre Rusia nu ca o țară, ci ca o idee.

Așa se explică poate de ce, într-un prezent tot mai confuz, discursul său rezonează nu doar în fostele republici sovietice, ci și în mediile conservatoare din Occident, acolo unde anxietățile legate de migrație, identitate de gen, globalism și secularizare au creat un spațiu fertil pentru teorii contra-curente. Într-o lume în care totul pare relativ, Dughin oferă certitudini.

Nu e nevoie să fii de acord cu el. Dar e greu să nu remarci fascinația pe care o exercită. Nu ca politician, ci ca povestitor de ideologii pierdute. Un bărbat care a traversat tranziția post-sovietică fără să se convertească la democrație, ci la o formă proprie de esențialism geopolitic — în care ideile nu sunt doar concepte, ci arme.

Ecoul din Occident: Dughin, între fascinație și frică

Ceea ce e, poate, cel mai tulburător în traseul internațional al lui Aleksandr Dughin nu este neapărat influența sa reală asupra deciziilor de la Kremlin – care rămâne discutabilă și fluctuantă – ci deschiderea cu care este primit în spații culturale cândva impermeabile la astfel de viziuni. Podcasturi americane, canale conservatoare de YouTube, interviuri elaborate cu jurnaliști altădată dedicați transparenței democratice — toate acestea îi oferă astăzi lui Dughin o audiență pe care n-ar fi putut-o visa în urmă cu zece ani.

Faptul că ideile sale găsesc ecou tocmai în America rurală, în rândul unor segmente ale electoratului care se declară patriotice, religioase și anti-globaliste, este mai puțin o dovadă a puterii lui Dughin și mai mult un simptom al unei epoci în derivă. O epocă în care oamenii nu mai caută doar soluții politice, ci și narațiuni cosmice care să le explice de ce lumea pare să se destrame.

Dughin oferă exact acest tip de poveste: una cu forțe obscure, cu o civilizație în declin, cu o Rusie mesianică și cu o Americă decadentă. E un scenariu familiar oricui a citit literatura interbelică a Europei centrale, dar care astăzi capătă un nou ambalaj – digital, viral, share-uibil.