Agenţii ruşi din presa occidentală

În pofida opiniei generale din anii ’90 precum că destrămarea Uniunii Sovietice ar fi dus la încetarea infiltrării presei occidentale, această practică a fost, cel mai probabil, continuată şi extinsă de serviciile secrete ruse, scrie unian.info.

Expunerea jurnalistului german Claas Relotius, acuzat că a publicat articole inventate în „Der Spiegel“, a reprezentat un adevărat şoc, relevând astfel necesitatea de a dezvolta instrumente şi mai eficiente în vederea combaterii dezinformării din presă.

Săptămânalul german în cauză a mai trecut printr-un scandal uriaş. La începutul anilor ’60, „Der Spiegel“ a publicat o serie de investigaţii în care jurnalistul Conrad Ahlers îl acuza pe ministrul german al Apărării de la acea vreme, Franz Josef Strauss, de neprofesionalism şi corupţie. Scandalul, cunoscut ca „Afacerea Spiegel“, s-a soldat cu reformarea coaliţiei parlamentare şi demisia lui Strauss, după cum menţionează International Policy Digest.

Potrivit lui Ilia Djirkvelov, un ofiţer din cadrul serviciului extern al KGB care a defectat în Occident, conflictul dintre Strauss şi Der Spiegel a făcut parte dintr-o operaţiune specială sovietică de discreditare a fostului ministru vest-german, care avea şanse la acea vreme să ajungă cancelar.

Acest caz nu a fost singular. Uniunea Sovietică a căutat în mod constant oportunităţi de a-şi infiltra agenţi în mass-media occidentală. În cadrul KGB activa chiar şi un departament special în acest sens.

Prioritatea serviciilor secrete sovietice a fost infiltrarea postului Radio Europa Liberă, recunoaşte fostul general KGB Oleg Kalughin. Numărul mare de agenţi sovietici expuşi din rândul jurnaliştilor Radio Europa Liberă e o dovadă a amplorii acestei inflitrări. Cel mai cunoscut caz este cel al lui Oleg Tumanov, care până în 1986 a lucrat ca editor-şef la serviciul de limbă rusă al Radio Europa Liberă şi care avut totodată un rol important în politica de personal. Soţia acestuia, Olga Tumanova, fostă jurnalistă la BBC, a colaborat la rândul ei cu serviciile secrete sovietice. E de remarcat faptul că Oleg Tumanov şi Iurii Marin, un alt agent sovietic inflitrat la Radio Europa Liberă, nu au fost deconspiraţi de către contraspionajul american, colaborarea lor ieşind la iveală abia după reîntoarcerea în Uniunea Sovietică.

Infiltrarea Radio Europa Liberă a implicat şi figuri din alte state membre ale Pactului de la Varşovia. Printre cele mai cunoscute sunt cele ale lui Andrzej Chekhovich, Pavel Menarzhyk şi Khristan Khristov, care au lucrat pentru serviciile secrete în Polonia, Cehoslovacia şi respectiv Bulgaria. După întoarcerea acestora acasă, mărturiile lor despre spionaj şi natura manipulatorie a activităţii Radio Europa Liberă au devenit o bază pentru o largă campanie internaţională de discreditare a postului.

În pofida opiniei generale din anii ’90 precum că destrămarea Uniunii Sovietice ar fi dus la încetarea infiltrării presei occidentale, această practică a fost, cel mai probabil, continuată şi extinsă de serviciile secrete ruse, notează unian.info.

Au existat numeroase scandaluri asociate cu reorientări subite ale unor jurnalişti din foste republici sovietice angajaţi la instituţii de presă occidentale. De exemplu, Anna Herman, fosta directoare a filialei Radio Europa Liberă din Kiev, s-a alăturat în mod neaşteptat taberei autoritare a fostului preşedinte ucrainean prorus Victor Ianucovici. Un alt caz este cel al jurnalistului rus Andrei Babiţki. Acesta s-a angajat la Radio Svoboda în 1989, iar în 2009 a fost promovat editor-şef la „Echo Caucaz” (un proiect de limbă rusă al Radio Europa Liberă difuzat în Georgia). „Echo Caucaz“ a fost acuzat la scurt timp de prezentarea variantei ruseşti asupra conflictelor georgiano-osetin şi georgiano-abhaz, dar şi asupra agresiunii întreprinse de Rusia împotriva Georgiei în 2008. Totuşi, Andrei Babiţki a continuat să lucreze la Radio Svoboda, fiind demis abia în 2014, după ce a susţinut deschis agresiunea rusă asupra Ucrainei. După concediere, Babiţki a contribuit la punerea pe picioare a unui canal de televiziune în teritoriile ocupate din Donbas, după care s-a angajat la postul rus de propagandă LIFE.

Evident, s-ar putea spune că aceste cazuri pot fi simple coincidenţe. Dar, în contextul războiului hibrid, care arată necesitatea unor instituţii de presă occidentale respectabile şi de încredere pentru opinia publică, recrutarea jurnaliştilor, redactorilor şi editorilor nu poate fi neglijată.

Chestiunea pe care ar trebui să ne concentrăm nu ţine atât de mult de încălcarea standardelor jurnalistice de către Claas Relotius, cât de motivele de a le încălca, precum şi de motivele membrilor unor jurii de premii jurnalistice de a aprecia „fake-news“-urile. Desigur, astfel de jurii sunt formate de regulă din jurnalişti onorabili şi destul de cunoscuţi. Dar la fel de respectat era şi Relotius până când a fost expus.