Războiul de după război sau viaţa combatanţilor „afgani“ din Moldova
0
Mii de moldoveni care au participat la operaţiunile militare din Afganistan, trimişi acolo de URSS, au rămas marcaţi pentru totdeauna de ororile acelui război şi nu înţeleg nici azi pentru ce au luptat.
Ion Xenofonov
doctor în istorie, secretar ştiinţific la Institutul de Studii Enciclopedice al Academiei de Ştiinţe a Moldovei
Războiul sovieto-afgan (1979–1989) este cel mai extins conflict militar din istoria Uniunii Sovietice. Imixtiunea militară în Afghanistan a avut pentru sovietici efectele unei victorii de-a lui Pyrrhus. Canalizarea unor sume financiare substanţiale a intensificat criza economică a sovieticilor, care a marcat, în final, colapsul Uniunii Sovietice şi, implicit, a comunismului. Din RSS Moldovenească, pe atunci parte componentă a URSS, au participat 12.500 de militari, dintre care 301 şi-au pierdut viaţa, 4 sunt daţi dispăruţi, iar 700 au rămas invalizi.
URMELE RĂZBOIULUI
Pentru veteranii ,,afgani“ din Republica Moldova, ca şi pentru toţi participanţii din spaţiul ex-sovietic, războiul din Afghanistan a adus consecinţe pe termen lung: psihopatologice, dereglări de natură psihică, distorsionate cu tumulturi de maladii somatice, dezechilibre, creşterea tensiunii psihice, stări cronice depresive, paralizii, ticuri nervoase, tulburări de apetit etc., iar unele simptome fizice, de fapt, nu constituie semne ale bolii propriu-zise, de aici şi caracterul psihosomatic al acestora.
După revenirea în Uniunea Sovietică, foştii combatanţi la războiul din Afganistan s-au confruntat cu un vădit dezechilibru psihologic: viaţa din armată, conjugată cu amprenta diverselor imagini confuze, s-a extins indelebil şi în mediul paşnic. Acest mecanism de adaptare a fost marcat de trecerea bruscă de la pace la război. Pe parcursul stagiului militar, combatanţii sovietici nu erau pregătiţi să facă faţă vieţii postbelice. Ofiţerii, influenţaţi de episoadele războiului, aveau alte concepţii, antagoniste vieţii civile, iar de aici şi eclipsarea din instrucţia militară a pregătirii combatanţilor pentru perioada postbelică. În perimetrul războiului au prevalat alte norme – pregătirea soldaţilor pentru acţiuni militare, de aceea, reîntorşi acasă, vor fi prizonierii contextului creat de către conflictul militar, manifestat la nivelul subconştientului (visuri) sau vor resurecţiona unele priceperi şi deprinderi obţinute în timpul războiului.
„NOAPTEA VISAM DUŞMANI“
Acest fenomen psihic poate fi baricadat de insomnie, drept formă de obstrucţionare a visurilor de coşmar, considerent cu impact major în starea psihică şi fizică a individului, instituind irascibilitatea, depresia, afecţiuni de memorie, surmenajul, febra, transpiraţia excesivă etc.: ,,Noaptea visam duşmani“ (A. Oprea, raionul Şoldăneşti, serviciul militar: 1985–1987; în Afganistan a fost comandant de grupă al aruncătoarelor de mine, plutonier de companie, adjunctul comandantului de companie pentru lucrul educativ). ,,Visam bubuituri. Mă chinuia coşmarul afgan“ (Şt. Matei, serviciul militar: 1981–1983, în Afganistan a fost soldat). ,,Când m-am întors, ziua era totul normal, dar spre seară apăreau emoţii (când, de obicei, se desfăşurau acţiuni militare în Afganistan – n.a.)“ (A. Trofeev, raionul Donduşeni, serviciul militar: 1979–1981; în Afghanistan a fost şofer).
FOTO: Aeroportul din Kandahar, 1981/ Constantin Chernaţ / Arhiva Muzeului Armatei Naţionale a Republicii Moldova
DOMINAŢI DE FRICĂ
Un al aspect al consecinţelor războiului, instituit în baza reflexelor de luptă, l-a constituit anxietatea. Orice situaţie, imagine, sunet, care manifestă tangenţe cu conflictul militar s-au extrapolat în viaţa paşnică. Ca urmare a acestui recul psihologic, s-a instituit un reflex condiţionat, specific situaţiilor tensionate – palpitaţii ale inimii, ridicarea nivelului de adrenalină care generează simptomele stresului; depresie, irascibilitate, agresivitate, insomnii etc.: ,,Când mă duceam undeva la natură, tot timpul eram atent, ca să nu calc pe o mină. Aveam nişte simţuri activate, prin pădure când mergeam îmi părea că-i loc minat… tot timpul mă uitam unde calc…“ (V. Jomico, raionul Criuleni, serviciul militar: 1985–1987; în Afganistan a fost sergent, ajutorul comandantului de pluton în serviciul de infanterie). ,,Mi-a fost greu. Şi din punct de vedere psihologic, cum să vă spun, ai văzut un avion şi toate gândurile se schimbă. Toate gândurile îţi sunt în Afganistan. Dacă mergea o maşină şi auzeam caroseria metalică, îndată te uitai: nu-i o incursiune?“ (N. Sergheevici, regiunea Zaporojie, Ucraina; în Afganistan: 1981 – mijlocul anilor 1980, plutonier, comandant de regiment).
Pentru unii combatanţi, imaginile constituite în timpul războiului şi perpetuate în perioada postbelică vor avea un impact tragic. Spre exemplu, fostul participant la războiul sovieto-afgan Grigore Loghin a extrapolat imaginile războiului pe o perioadă extinsă, aspect finalizat cu starea de epuizare fizică şi psihică, după care s-a sinucis. Conform informaţiilor furnizate de Vladimir Grigorev, unul dintre administratorii paginii web a Uniunii combatanţilor din Afganistan din Rusia, până în anul 1997 s-au sinucis 500 de veterani. Actualmente nu cunoaştem numărul de sinucideri din rândul foştilor combatanţi ,,afgani“, însă e relevantă experienţa vietnameză pentru foştii militari americani: până la începutul anilor 1990 s-au sinucis de la 54.000 la 108.000 de veterani, iar între 35.000 şi 45.000 de foşti combatanţi duceau un mod de viaţă solitar.
FOTO: Combatanţi sovietici alături de posibili „aliaţi“ sau adversari afgani/ Arhiva familiei Furtună
CRIZA CONŞTIENTIZĂRII
Dezechilibrul psihologic a fost instituit în baza conştientizării (criza conştientizării) transformărilor survenite în urma războiului (în baza comparaţiei); dacă pentru unii a semnificat un proces de maturizare abisală, în raport cu semenii, pentru alţii a exacerbat criza identităţii, fapt reflectat şi în procesul de comunicare: ,,Pentru mine era greu când m-am întors. Îmi părea totul respingător, nu suportam distracţiile“ (V. Slănină, Străşeni, serviciul militar: 1984–1986; în Afghanistan a fost şofer). ,,Şi la vorbă eu m-am schimbat“ (V. Botnari, raionul Rezina, serviciul militar: 1986–1988; în Afganistan a fost genist).
Schimbările substanţiale, survenite în urma războiului, erau prezente şi în relaţiile veteranilor afgani cu membrii familiei lor. Deja pe parcursul serviciului militar, unii dintre combatanţi au sesizat clivajul din perimetrul filiaţiei: ,,Părinţii acum nu-mi mai pot face nimic, eu nu-s ca mai înainte, eu în armată multe ce am înţeles din viaţa asta. Când eram acasă, eu nu mă gândeam la nimic. Dar acum, după armată, am să-mi iau alt drum“ (Corespondenţa lui Valerie Vrabie din Afganistan, 1988; V. Vrabie, raionul Rezina, serviciul militar: 1987–1989, în Afganistan a fost şofer).
AU DEVENIT STRĂINI
Revenind acasă, unii s-au simţit într-un mediu intrus, o lume care s-a modificat şi ea pe parcurs, cât au lipsit din comunitate. Apropiaţii i-au petrecut în armată în calitate de copii, însă după revenire au sesizat maturizarea promptă a acestora: ,,Mama mi-a zis că eu nu sunt copilul ei. Aşa schimbări puternice am avut” (I. Oca, Orhei, serviciul militar: 1983–1985; în Afganistan a fost soldat la infanterie). ,,Cu sora mea eram aşa de apropiată, dar când am venit ne-am înstrăinat” (Sv. Andreeva, raionul Drochia, în Afganistan: 1988–1989, bucătăreasă în cantina ofiţerilor din Kabul).
Pentru unele familii, conflictul militar din Afganistan este asociat cu moartea persoanelor dragi – copii, părinţi, soţi etc. Jurnalista rusă Svetlana Aleksievici relatează o mărturie tumultoasă despre impactul unei tragedii de familie: ,,Cel mai bun prieten al meu, îmi era ca un frate, a fost adus într-un sac de celofan dintr-o incursiune… capul separat, mâinile şi picioarele separate, era jupuit de piele… ca şi un animal despuiat, în locul unui flăcău frumos şi puternic… Mama sa, după doi ani, a fost internată la ospiciu. A fugit într-o noapte la cimitir şi a dorit să se culce alături de el“. Sensibilitatea familială se circumscrie şi în reevaluarea demersului istoric referitor la eveniment, analizat printr-o prismă critică, negativă. Acest aspect poate provoca o agravare a suferinţei rudelor celor căzuţi în Afganistan: ,,Feciorul meu învaţă la liceu. Anul trecut trebuia să scrie un referat. A încercat să facă o interpretare a războiului sovieto-afgan conform Vocii Americii, deşi poate că-i corectă, mie nu prea îmi place. Dar faptul că au fost numiţi cuceritori… noi doar l-am cunoscut în altă ipostază. Acesta e punctul nostru dureros (s.n.)“ (Galina Metodi, Chişinău, sora locotenentului Moroz Veaceslav, mort în Afganistan în 1981). Pentru părinţii foştilor combatanţi, afecţiunea a ajuns la paroxism, graţie obnubilării, a refulării evenimentului, din considerentul că ,,acum se uită totul despre acest război“ (Iustina Pirogov, Rezina, mama locotenentului-major Vladimir Pirogov, căzut în Afganistan în 1984). De aici şi augmentarea suferinţei, decesul persoanelor apropiate s-a marcat în perimetrul unei iluzii.
O parte dintre foştii combatanţi au tins/tind să-şi estompeze emoţiile prin aşa-numitele strategii paliative, cum ar fi: alcoolul, sedativele şi tranchilizantele etc.
Studierea procesului de reintegrare socială surprinde amploarea intensă a tranziţiei activităţii umane de la situaţii extreme asupra efectelor dificile declanşate de aceste cataclisme. Spre deosebire de investigaţiile efectuate în comunitatea ştiinţifică occidentală (în cazurile corespondente), în cea postsovietică lipsesc studiile complexe referitoare la reintegrarea socială şi familială a foştilor combatanţi din războiul sovieto-afgan, analizată prin prisma diferenţei de rasă, naţionalitate (care este foarte diversificată în spaţiul ex-sovietic), de sexe (atât în rândul bărbaţilor, cât şi al femeilor), pregătirii profesionale etc.
Se încarcă comentariile...
