Lingvistul Vlad Pohilă: „Noi nu facem specialişti pentru Rusia, ci pentru rusificarea noastră“

Ne-am întâlnit cu lingvistul şi publicistul Vlad Pohilă într-un local din centrul Chişinăului. În timp ce acesta vorbea despre soarta limbii române şi învăţământul în rusă din Moldova, din boxe răsunau marşuri sovietice. Este realitatea în care trăim.

„Adevărul“: Ce părere aveţi despre iniţiativa legislativă a deputatei Ana Guţu, care a tulburat apele? Este oportună acum? Este elita noastră politică pregătită să discute acest subiect?

Vlad Pohilă: Este oportună, dar întârziată. Trebuia pusă în discuţie când a fost adoptată Constituţia. Atunci, dacă era fermitate, se punea punct. Era acceptabilă şi soluţia solomonică a lui Lucinschi cu parantezele. Au râs de ea, dar parantezele înseamnă identitate. Asta scria în Constituţie, că-s paranteze nu mai interesa pe nimeni. Este regretabil că o iniţiativă bună, nobilă, este terfelită, pentru că urmăreşte vădite scopuri electorale. Sigur că actualele elite n-au s-o accepte. N-are sorţi de izbândă, pentru că nu s-a lucrat. De ce nu au pus problema în 2009-2010, atunci când erau uniţi? Au ieşit acum pentru că au vrut să-şi adauge bile albe.

Despre elitele politice din anii ’90 se spune că au fost laşe, pentru că erau homo sovieticus. Cum vedeţi elitele de astăzi?

Nu erau atât laşe, cât s-au orientat bine pentru a trage foloase, nişte profitori. Au avut un egoism şi şi-au păzit comoditatea...

La distanţă de ani, cum vi se pare legea adoptată la 31 august 1989? Mai e ceva valabil din ea sau trebuie abrogată, pentru că e una din sechelele vechiului regim?

Aproape nu mai este nimic valabil. La fiecare articol acolo scrie „sau în limba rusă”.

Dar starea de fapt nu este exact cum scrie în lege?

Eu am fost implicat direct la redactarea acestei legi, am adus modelele baltice, de unde s-a influenţat masiv. Pentru atunci era bună. Greşeala a fost însă că în Ţările Baltice n-a fost niciodată fixată rusa ca limbă de comunicare interetnică, au trecut-o deodată la minorităţi. Şi încă o chestiune. Eu am luptat să fie numită „limba oficială“, aşa cum scrie în legea fanceză şi cea românească, nu „limba de stat“, ca la ruşi. Avem ce avem. Orice diferenţiere este fatală, deschide o nişă spre îndepărtare.

Dacă se întâmplă o minune şi această lege este adoptată, cine trebuie să vegheze ca ea să fie respectată? Avem situaţia cu limba română în publicatatea stradală. Nimeni nu monitorizează ca această normă legală să fie respectată, aşa că nimeni n-o respectă.

Trebuie răfăcut un organism, care a fost, a funcţionat bine la început, o instituţie ce există în toate ţările afectate de problema repunerii în vigoare a limbilor naţionale. Uite o ţară care este întruchiparea democraţiei, Suedia. Am citit despre un caz când voiau să aducă o marfă de nu ştiu unde, mai bună decât a lor, mai performantă, mai ieftină. S-au consultat şi au spus: n-o primim că ne face concurenţă, ne nenoroceşte pe noi. Câştiga cineva, pierdea interesul naţional. La noi nu se ţine cont decât de interesul lui Filat, al lui Lupu sau al altcuiva. Dacă s-ar găsi măcar o medie a acestor interese...

Ruşii nu cred că se vor resemna vreodată. Pentru asta noi trebuie să fim mai fermi, mai consecvenţi, pentru că duelul este inegal. Şansa noastră de a învinge este numai prin inteligenţă.

Există astăzi o mână de intelectuali, cu ajutorul cărora să refacem această structură, ţinând cont de faptul că suntem într-o criză de lideri în toate domeniile?

E adevărat că scriitori demult nu mai fac nimic, academia e de rahat. Slavă Domnului, există nişte organe de presă, s-a mai păstrat câte o insuliţă de oameni şi demni, şi puternici, şi fermi. Asta dincolo de faptul că eu îmi pompez optimism, totuşi, există. Nu este sensibilizarea necesară, o coordonare, o mobilizare, o remunerare necesară, pentru că nu pot să facă toţi la infinit clacă naţională. Noi avem o elită slabă pentru că nu au fost promovaţi oamenii inteligenţi, cu un simţ mai patriotic. Au fost duşi de val doar cei care stau smirna, sunt laşi, serbezi.

Ca şi acum două decenii, rusa este obligatorie în şcoală, iar grupele ruse din universităţi sunt de neclintit. Ce trebuie să facem pentru a nu mai pregăti specialişti pentru Rusia?

Într-o atmosferă unde rusa este o agresiune continuă, prin mass-media, prin alte modalităţi, nu este nevoie de ea în şcoală, trebuie scoasă, oricum moldovenii o ştiu toţi. Să fie făcut un program de studiere a limbii române în şcoli.

Dar acum statul cheltuieşte sume fabuloase pentru ca minoritarii să înveţe limba oficială, din clasa I până într-a XII. Şi care e efectul, au trecut 20 de ani?

Nul, mimează doar. La Liceul „Nikolai Gogol“, două profesoare sunt plătite ca să nu predea. Acest departament de supraveghere ar trebui să se ocupe şi de asta. Noi nu facem specialişti pentru Rusia, ci pentru rusificarea noastră. Nu pleacă în Rusia nimeni. Rusa în învăţământ e doar pentru consolidarea rusificării, de aceea trebuie limitată.

Iniţiativa a fost criticată de Ministerul rus de Externe. Cum trebuia să reacţioneze autorităţile de la Chişinău la această muştruluială?

Dur, să le spună că nu e treaba lor, că „pe noi nu ne preocupă problemele voastre interne, ce facem este o acţiune intimă a noastră“. Amestecul acesta este brutal şi trădează, a câta oară, nu numai duplicitatea lor, dar şi interesele majore în a ne menţine o provincie a lor, ca să-şi potolească aspiraţiile lor imprerialiste nestăpânite. Nu cred că ruşii că se vor resemna vreodată. Pentru asta noi trebuie să fim mai fermi, mai consecvenţi, pentru că duelul este inegal. Şansa noastră de a învinge este numai prin inteligenţă.

Sunteţi un foarte bun cunoscător al situaţiei din Ţările Baltice. Ce am putea învăţa de la ei în sensul politicii lingvistice?

Avem ce prelua, pentru că avem similitudini de destine vitrege, dar, în primul rând, ar fi de învăţat demnitatea naţională şi dragostea lor incredibilă faţă de limbă. Ei sunt de o duritate greu de imaginat. La Tallinn şoferul de taxi nu vrea să vorbească cu mine ruseşte, chiar dacă i-am spus că nu îl reclam nicăieri, că ştiu letona, nu şi estona. Mi-a spus că nu are voie să vorbească rusa la serviciu. Acolo toate localurile ce dau muzică rusească la maxim riscă amenzi pipărate. Un şovin a avut pe strada principală a Rigăi o crâşmă, se numea Kalaşnikov, ca să-i streseze pe ăştia cu amintirea. A insistat să scrie cu litere ruseşti. Autoriţăţile au băgat o stipulaţie la legea asta să plătească impozite lunar pentru menţinerea firmei. A vrut să dea muzică rusească non-stop – au pus impozit şi pentru asta, pe ore, până s-a ruinat acela. Trebuie măsuri drastice de protejare, o abordare fermă şi dură, aşa cum sunt şi ruşii. Urmăresc soarta tuturor popoarelor din Federaţia Rusă, aşa m-am obişnuit, dar niciodată nu m-am băgat să le spun că nu e bine ce fac. Repet, este o iniţiativă întârziată, dar care n-ar trebui să deranjeze pe nimeni, pe ruşi cu atât mai puţin.

„Politicienii români sunt de vină“

„O limbă, ca şi o naţiune, se ţine pe unitate. În lume sunt 5.000 de limbi, cam 50 dispar anual. Vor rămâne engleza, care se ţine pe prestigiu, chineza – numeric, rusa în spaţiul nostru, care se ţine şi pe prestigiu, şi numeric, şi pe cale administrativă, prin agresivitate şi presiune. În toată lumea limbile se menţin având un centru diriguitor. Francezii au grijă de franceza din Belgia, Elveţia şi din fostele colonii. Cele 22 de state din America Latină vorbesc aceeaşi limbă spaniolă, iar centrul este la Academia Regală din Madrid. Cele 20 de ţări arabe, din Mauritania (o extremă geografică) până în Irak (altă extremă), au centrul la Academia din Cairo. Din păcate, şi în acest domeniu există o dezbinare în spaţiul românesc. O parte din vină că nu avem un centru academic puternic o au politicienii de la Bucureşti, o altă parte le revine şi celor de la Chişinău. Academia de la noi a spus de trei ori că e limba română. Îmi pare rău s-o spun, dar există o subordonare a politicienilor noştri faţă de Moscova, o teamă, o spaimă şi o complacere. Acelaşi Ghimpu, care se umflă şi se cocoşeşte. El nu s-a întâlnit cu ruşii din teamă, nu din eroism“.