„La noi Cezar e altul!“ sau despre revenirea la desfătarea alimentară „ca la mama acasă“

Alexandru Canţîr este un ziarist cu ştate vechi în presa din Basarabia, fiind fost şef al redacţiei BBC din Moldova.

Îmi spunea cineva cum, într-o prăvălie dintr-un centru raional, s-a apropiat, nedumerit şi cu sensibilitatea gastronomică terfelită, de şefa sălii cu o farfurie tremurând în mână. Ceruse, bietul om, o salată Cezar.

Ce i se pusese în blid, însă, semăna cu salata poftită cam cum ar semăna subsemnatul cu Cleopatra a VII-a a Egiptului. La întrebarea: „Şi-i asta, doamnă?!", care a urmat după o rapidă inventariere a calităţilor unei Caesar, aşa cum a zămislit-o Caesar Cardini, se pare, pe la 1924, omul nostru a auzit un răspuns de nu i-a mai tihnit prânzul: „La noi Cezar e altul!".

După ce i s-a luat piuitul şi apetitul, bietul muşteriu s-o fi lăsat păgubaş cu resemnare moldovenească. Ce să-i faci dacă nu ne pricepem să dăm cezarului ce-i a cezarului nici măcar atunci când este vorba de o banală salată... Aşa că, altădată, să n-o mai facă boacănă, să mai lase din ţâfna lui gastronomic-cosmopolită şi să ceară adevăratele specialităţi tradiţionale. Şi va fi bine!
Va fi oare? Şi are cum să fie acum, când până şi precizarea „ca la mama acasă" este deseori servită pentru a acoperi tot felul de kitschuri alimentare departe de adevăratele bucate cu care se desfăta lumea în trecutul nostru fără fast food sovietic sau de altă natură? De câte ori, după întortocheate itinerare gastronomice în afară, a trebuit să constatăm câtă fală goală acoperă deseori pretinse specialităţi tradiţionale cu care ne-am deprins acasă. Şi asta în condiţiile în care, dacă avem bunul simţ de a reveni la ce s-a risipit pe drum, putem constata o fermecătoare şcoală populară de bucătărie şi o grijă evlavioasă faţă de produsul agricol cinstit.

Am avut toată consideraţiunea faţă de pasiunea cu care, recent, ministrul Agriculturii a prezentat un grup de producători locali care, prin ce au expus spre degustare şi desfătare, au avut darul de a convinge că moldovenii pot recupera totuşi cele mai frumoase tradiţii locale, agricole şi alimentare. Astfel încât legislaţia despre denumirile de origine, indicaţiile geografice şi specialităţile tradiţionale garantate să nu rămână doar literă moartă. Să însemne, de fapt, un adevărat început de drum (extrem de anevoios, de altfel) pentru protejarea şi promovarea produselor moldoveneşti de calitate, şi acasă, şi în afară. Ci nu un nou eşec, de genul programului „satul moldovenesc" făcut de ochii lumii.

Cred că, dintr-un anumit punct de vedere, un cetăţean bun este, neapărat, unul cu gusturi rafinate şi exigenţă în ale bucătăriei locale tradiţionale. Şi în această calitate, de exemplu, mi-ar plăcea să mă zăpăcesc cândva în faţa alegerii, pe lângă salata Cezar făcută strict după reţetă, totuşi, între bucate cu nemiluita de tradiţie moldovenească ce sunau atât de frumos altădată... Fie că o fi, de exemplu, alivenci, balmoş, colţunaşi lenoşi, pelincile Domnului, uscăţele fine, pilaf sub plapumă, mere în halat, iepure-covrig, gogoşi pripite, flori de salcâm coapte, epigrame de miel, clătite tremurătoare, minciunele, bucium prăjit în unt, şi aşa cu poftă mare mai departe.
Fără a uita, bineînţeles, de priceperea de a alege vinurile potrivite.