INTERVIU CU UN TRANSSEXUAL: „Oamenii ne cred nebuni şi ne condamnă"

Steagul minorităţilor sexuale

Nu i-au plăcut niciodată maşinuţele, jocurile violente şi filmele cu bătăi. Nu era ca ceilalţi băieţi de vârsta lui. Mai târziu a înţeles că este o femeie în corp de bărbat, adică un transsexual. Acum luptă să fie acceptat de comunitate şi să schimbe percepţia oamenilor asupra celor ca ea. Victoria C., transgender din Moldova, susţine că ea şi alţi circa 30 de semeni ai săi au nevoie de legea antidiscriminare deoarece

Citeşte şi:

Republica Moldova: Bolnavii de SIDA, proscriși în aziluri

Când ai conştientizat că eşti, de fapt femeie?

De la o vârstă foarte fragedă. De pe la trei ani părinţii au observat stranietăţi în comportamentul meu. Mie îmi plăcea să mă fac mireasă, îmi plăcea să mă joc cu păpuşile. Eram o fire foarte liniştită, contemplativă şi îmi dădeam seama că mă deosebesc de băieţii de seama mea. La grădiniţă mă jucam pe covoraşul fetelor.

Pe la şapte ani am înţeles că lumea ar putea să râdă de mine. Eu ştiam că sunt băieţel, mi se spunea că sunt băieţel, dar asta nu-mi plăcea să aud. La fel ca o fată, îmi era ruşine să mă dezbrac de faţă cu băieţii. Niciodată nu mergeam la veceu la şcoală. Mi-am făcut un program special. Dimineaţa îmi făceam treaba acasă, iar după ore plecam repede.

Părinţii tăi au observat că ceva nu e în regulă cu tine?

Am crescut într-o familie bine văzută în sat, părinţii mei erau funcţionari importanţi şi eu, la fel trebuia să urmez calea respectivă, să fiu un exemplu în toate. Totuşi, eram un copil conştiincios şi ca să nu creez probleme sau să trezesc suspiciuni,încercam mereu să ascund manifestările acestea.

Ce ai simţit în perioada pubertăţii?

Mă deranjau schimbările din corpul meu, pe care simţeam că nu e al meu. Mă stresa apariţia părului şi erecţiile. În ceea ce priveşte personalitatea, am început să mă schimb tot mai mult ca o fată. Am devenit mai gingaşă şi mă uitam mult în oglindă.

Într-o zi sora mai mare a venit de la Chişinău şi a spus „Mamă ce e cu el, uite că seamănă cu o fată". Mi-a pus mai multe întrebări la care roşeam şi a decis să mă ducă la medic. Era prin anii 80, nu se cunoşteau încă multe lucruri. Medicul a crezut că-s homosexual şi mi-a recomandat nişte injecţii cu testosteron. Din cauza lor, am slăbit foarte mult şi am crescut în înălţime, dar umerii mi-au rămas la fel de înguşti.

Te-ai îndrăgostit vreodată de fete?

Îmi plăceau fetele noastre, dar doar vizual. Erau frumoase, îmi plăcea să văd cum se rotunjeau, dar nu simţeam nicio atracţie. Primele mele sentimente erau pentru bărbaţi. În clasa a zecea am avut prima dragoste. M-a petrecut de vreo două ori acasă. Ne uitam să nu ne vadă cineva. El spunea că mă simte ca pe o domnişoară. Până acum, nu am avut niciodată relaţii cu femei. Am vrut să am, poate se trezeşte ceva în mine şi chiar am avut o tentativă de relaţie. Totuşi am renunţat, pentru că nu simţeam atracţie pentru fata respectivă şi nu ar fi fost corect să o mint.

Când ţi-a venit idea să te transformi?

Înainte de a absolvi şcoala, am văzut la televizor o emisiune despre cum în India, o femeie a devenit bărbat. A fost ca o revelaţie pentru mine. Mi-am zis că există o speranţă, o să mă lupt pentru ea.
Vroiam să fiu şi eu iubită, să am viaţă personală. Eu nu sunt vinovată că m-am născut aşa. Eu nu am avut de ales. În anul doi de facultate, am scris o scrisoare la o clinică din URSS şi am alfat că se fac intervenţii chirurgicale de corecţie a sexului.

Aveam 5.000 de ruble pe cont, şi am decis să plec. După ce mi-am făcut examenul psihiatric care a demonstrat statutul de persoană transsexuală şi eram gata să plec, URSS a sărit în aer. Moscova mi-a „arătat bye bye, rezolvaţi-vă problemele acasă". A urmat o perioadă foarte dificilă pentru mine în care nu mai aveam chef de studii şi eram mereu în depresie.

Ce te-a motivat să continui?

Am revenit la studii şi am început a rupe cărţile. Asta era salvarea mea. În acelaşi an m-am angajat ca profesor la o instituţie de învăţământ din Chişinău. M-am gândit să mă resemnez, să accept idea că nu voi putea să-mi fac o operaţie şi să încerc să trăiesc în corpul meu. Timp de 10 ani am încercat să mă adaptez. Între timp, am atins culmi pe plan profesional. Viaţa mea erau elevii. Le dedicam lor tot timpul meu.

Când ai decis să devii femeie?

Dacă activitatea mea profesională era încununată de succes, pe plan personal nimic nu se rezolva. Starea sănătăţii s-a înrăutăţit. Aveam 56 de kg la 1.80 şi o mulţime de boli. La un moment dat, m-am întrebat ce aş avea de pierdut dacă aş deveni cine sunt de fapt. Nu aveam nici sănătate, nici viaţă personală, nici plăcere să mă văd în oglindă pentru că eram nevoită să trebuia să mă rad. La 29 de ani, într-un moment de grea cumpănă, mi-am administrat prima injecţie hormonală. După asta am început periodic să o fac, fiind conştient că o să-mi apartă probleme cu cei din jur.

Nu ţi-a fost frică să-ţi administrezi hormoni fără supravegherea unui medic?

La noi nu există nici până în ziua de azi un endocrinolog care să-şi asume responsabilitatea să monitorizeze o terapie hormonală. Cu lanterna am căutat un endocrinolog. Cei mai renumiţi doctori din ţară motivau că nu cunosc problema, că e ceva mult prea serios. Când am început să fac singură tratamentul, nu aveam nicio frică deja. Acum nu iau hormoni decât periodic, atunci când e nevoie să completez nivelul hormonal. Simt acest lucru când am slăbiciuni, sau obosesc repede.

În cât timp s-a transformat corpul tău?

După primele două săptămâni s-au schimbat mâinile, mi-au dispărut venele. Mă examinam bucăţică cu bucăţică, mi-a dispărut depresia, toate problemele de sănătate au dispărut, chiar şi ridurile pe care le aveam din belşug. Parcă dintr-o larvă, am devenit fluture. Mă uitam la picioare, mi-a dispărut pilozitatea. Mă împrieteneam cu oglinda.

Cum a reacţionat cei care te cunosc?

Cei din jur au început să observe treptat schimbarea. Ziceau că parcă te-ai îngrăşat, dar nu ştiu cum diferit. „Toţi se schimbă, dar tu parcă întinereşti", spuneau ei. Totodată înţelegeam din ce în ce mai mult că dispar probleme interioare, dar apar probleme din exterior. Mă gândeam cum să pregătesc opinia publică pentru „coming out". Analizam minuţios toate detaliile, luam în calcul toate posibilele reacţii.

Ai reuşit să-ţi păstrezi locul de muncă?

Lumea de la şcoală a observat repede schimbarea. Am fost chemată la „covor" de către directorul şcolii. „Dumneavoastră parcă nu arătaţi ca înainte". Şi dacă până atunci eram foarte preţuită şi apreciată ca specialist, atunci mi s-a spus că schimbările mele nu sunt compatibile cu funcţia pe care o deţineam. I-am directorului spus că o să plec la timpul potrivit, când o să duc clasa până la capăt. Vroiam să plec frumos. La urmă copiii au aflat şi mă numeau „doamna profesoară". Copiii se apropiau de mine, vorbeau. Pe urmă mi-au spus sincer că au observat mai demult şi credeau că sunt gay. Le-am explicat că nu sunt homosexual. Le-am răspuns la foarte multe întrebări în acest sens. M-am simţit foarte bucuroasă că puteam să le explic.

Ce-au spus părinţii?

Tatăl nu mai este în viaţă. Mama mea acceptat greu. Fiind cea mai apropiată, acum se deprinde, mă numeşte pe numele meu nou. Merg din când în când în localitatea în care m-am născut. Am fost chiar şi de Paşti. O parte din sat ştie deja despre cine sunt cu adevărat. Cred că ceea ce a fost cel mai dificil în acceptarea mea, a trecut. E un proces greu, dar dacă îl gestionezi bine, reuşeşti să treci testul cu brio. E important să nu te superi când ţi se reproşează ceva anume, sau când te ia cineva în râs.

Care a fost reacţia vecinilor tăi?

De obicei, persoanele transgender au tendiţa să îngroape cât mai departe viaţa cu coşmaruri ci să trăiască altă viaţă pentru care au lucrat. Eu nu mi-am schimbat locul de trai. Am reuşit să impun vecinilor stimă faţă de mine. La început mă dispreţuiau, apoi au văzut că sunt o persoană cu capul sus, o persoană plină de demnitate. Au văzut că nu merg cu capul jos, că nu mă prostituez pe Albişoara, eu trăiesc viaţa mea în mod decent. Şi oamenii la un moment dat sunt nevoiţi să constate asta.

Ei nu au motive să continue , te vorbesc până la un moment dat, apoi se satură. Aşa şi cu foştii colegi de liceu, s-au întors toţi cu spatele la mine, Spuneau că „Victor a înnebunit, îşi bate joc de el însuşi“. Acum au înţeles că sunt persoană integră, nestresată, sigură pe sine. Foarte mulţi foşti colegi au început să se intereseze de viaţa mea.

Până la urmă ai reuşit să-ţi faci operaţie de corecţie a sexului?

Nu, dar mi-aş dori foarte mult să o fac acasă, în Moldova.Din păcate, ar trebui să merg tocmai până în Tailanda pentru această intervenţie. Acum adun cei 10.000 de euro necesari pentru operaţie. Corpul meu acum este feminin, cu excepţia organelor genitale. Datorită tratamentului hormonal, sânii mi-au crescut, iar organele masculine s-au atrofiat.

Când ai realizat faptul că transformarea în femeie s-a produs?

Pe parcurs. La anumite etape ale terapiei hormonale, eu eram deja femeie. Am dat analizele de sânge care arătau că fondul hormonal şi alte componente sangvine corespundeau normelor feminine. Aveam progesteron, estradiol şi testosteron, în normă feminină. Abia peste şapte ani de la începerea terapiei cu hormoni am trecut şi la vestimentaţie femeiască.

Cum ai reuşit să-ţi schimbi numele?

.Am profitat de imperfecţiunea legii, care nu prevede că e necesar să fac intervenţie chirurgicală pentru a-mi schimba sexul în acte. Era deja timpul să devin femeie cu acte în regulă. Nu mai puteam să umblu cu acte masculine, pentru că semănam prea mult a femeie. Oricune mă duceam îi lăsam pe toţi leşinaţi. „Nu buletinul soţului, dar al dvs., vă rog, daţi-mi-l", îmi spuneau funcţionarii din instituţiile publice. Nu puteam trece frontiera, nu puteam merge la votare. Peste tot stârneam dubii. Am înaintat o cerere de schimbare a numelui la Starea Civilă. Mi-au spus că îmi schimbă doar numele, dar sexul rămâne acelaşi, dar nu am fost de acord cu asta.

Mi-au cerut un certificat prin care să demonstrez că mi-am schimbat sexul. Am dus certificatul, făcut de medici, bazat pe rezultatele analizelor de sânge la hormoni. Le-am spus că dacă nu încuviinţează, îi dau în judecată. Până la urmă au semnat şi pentru schimbarea sexului în acte. În iunie 2009 am căpătat noua adeverinţă de naştere. Mă simţeam fericită, mă puteam duce oriunde, a fost o mare uşurare. Trebuie să atenţionez şi faptul că nu este corectă expresia „schimbarea sexului", ci „corecţie". Tu te naşti cu un anumit sex, pe care îl ajustezi apoi în concordanţă cu interiorul tău.

Cum e viaţa ta acum?

Am un trai liniştit. Sunt eu, persoana care m-am simţit întotdeauna. Nu am probleme cu lumea. Cei care au ştiut, n-am probleme cu ei, iar cei care nu ştiu, nici nu au nevoie să ştie. Nu e vorba că eram cineva, şi am devenit altcineva. E vorba că am devenit eu însumi. M-am căutat pe mine însumi şi m-am regăsit. Îmi trăiesc viaţa mai departe, ca personalitate. Sunt împăcată. Nu mai am crize de identitate. Criza mea a trecut, nesiguranţa, starea de dubiu. Sunt o persoană absolut sigură. Merg înainte, sunt o femeie obişnuită. Mă simţeam exclusă de societate. Acum mă simt liberă. Sunt femeie şi gata.

Ce îţi place cel mai mult la corpul tău de femeie?

Îmi plac picioarele, îmi place silueta. Îmi place când mă sui pe tocuri şi iau câte o fustă mai scurtă. Nu se întâmplă aşa des, totuşi. Oricum, atrag atenţia bărbaţilor, care mă complimentează şi asta mă bucură.

Pe plan personal, cum au decurs relaţiile tale, dacă ai avut?

Am fost deja în două relaţii de durată cu bărbaţi. Ştiu ce e asta. Prima relaţie a eşuat pentru că mama tânărului a fost împotrivă. A doua pentru că el a plecat peste hotare şi legătura între noi nu era atât de durabilă. Totuşi, am simţit ce înseamna să să fii iubită. Aceşti bărbaţi ştiau că sunt transsexual, dar mă simţeau ca pe o femeie. Mă deranja foarte mult că nu am totul pentru un sex tradiţional, dar asta e o chestie de viitor.

Cum sunt percepuţi transsexualii în societatea moldovenească?

În societatea noastră există nişte stereotipuri grozave că persoanele transgender sunt nişte persoane amorale, că sunt nişte ieşiţi din minţi care îşi bat joc de viaţa lor, şi multe altele. Dacă aş fi putut alege, nu aş fi ales soarta asta. Suntem oameni şi nu pretindem la nimic, decât la o viaţă normală, obişnuită.