EDITORIAL Drumul robilor şi moaştele ctitorilor

Alexandru Canţîr este un ziarist cu ştate vechi în presa din Basarabia, fiind fost şef al redacţiei BBC din Moldova.

De la o samă de vreme m-am surprins asupra gândului că unele întâmplări din societatea noastră nu mă mai surprind atât de mult. Întâmplări care, dacă un fel de rutină a lucrurilor urâte nu ne-ar toci simţurile, ar trebui să ne facă să fim cuprinşi de fiori.

Şi cred că acest lucru se întâmplă nu numai cu mine, ci şi cu (aproape) toată lumea. S-a întâmplat, de exemplu, ceva grav azi în măsură, altă dată, să-ţi îngheţe sângele în vine sau să te dezguste ca orice ticăloşie? E doar o ştire din vitrina ştirilor. Mâine va fi alta. La ce bun să ne expunem unor lucruri toxice? Mai bine ne uităm la Doña Bárbara. Ce drame! Ce dileme morale! Câte pasiuni!

Citim recent, de pildă, că o inspecţie a constatat, o realitate veche, altminteri, că vreo 30% din copiii ghetoizaţi în instituţiile de tip internat sau auxiliare pentru persoanele cu dizabilităţi au fost plasaţi aici cu acte false. (Cu cifrele, de altfel, trebuie să fim foarte atenţi în Republica Moldova - dacă reflectă ceva rău, sunt mult prea mici, iar dacă vorbesc despre bine, sunt mult prea mari.) Adică, altfel spus, cei care le-au dat viaţă acestor copii s-au spălat pe mâini şi, în complicitate cu statul sau cu oamenii care slujesc acest stat, i-au aruncat într-un loc în care alţii, poate chiar cu diplomă de psihiatri, să aibă grijă de ei. Unde e mai bine, cumva, decât în sânul familiei, oricât de săracă ar fi aceasta? Pe naiba. Unde să se stingă ca oameni, dar cu binecuvântarea părintească şi a statului printr-un certificat fals.

Sigur că nu suntem statul în care mai că este mobilizată armata naţională dacă un copil, în urma nepăsării cuiva, s-a rostogolit jos dintr-un leagăn. Dar suntem, totuşi, locul unde atâtea mame şi atâţia taţi şi-au crescut, odinioară, în sărăcie mult mai cruntă decât acum, câte zece copii şi mai mulţi. Şi se risipea cerul deasupra lor numai la gândul că ar putea fi nevoiţi să-şi înstrăineze vreunul dintre ei. În puterea unor împrejurări chiar grele, că de pretexte nici nu-i ducea capul la aşa ceva. Acum se poate plăti cuiva pentru o ştampilă ce-ar confirma că odrasla nu e ceea ce pare, ci o caricatură mică, ieşită în lume din greşeală. Ce trebuia să se întâmple ca să ajungem aici?

Sigur că statul spune acum că va face şi va drege, şi va „implementa" pentru a îndrepta lucrurile. Numai că de cele mai multe ori răul deja este făcut şi acel rău va rămâne neştirbit în oamenii care l-au făcut şi în atâţia alţii gata să-l facă.

Mai citim deunăzi dezvăluiri că milioane de lei destinate celor ajunşi la sapă de lemn sunt pur şi simplu furate de angajaţi ai statului şi de neamurile lor care au falsificat acte, dosare... Că' de ce să ajungă aceşti bani - şi-o fi spus ei - la nişte „râsuri" care oricum trag să moară de foame, metehne, boală sau mizerie...

Sigur că procuratura şi alte minunăţii ale statului se vor pune pe urmele răufăcătorilor şi că, vorba vine, va fi vai şi amar de capul acestora... Numai că pe lângă un răufăcător prins şi, poate, încarcerat, vor fi alţi zece neprinşi care nu vor avea nicio oprelişte lăuntrică să facă acelaşi rău, fără nicio remuşcare... Şi doar nu vei putea pune câte un procuror sau câte un ministru al Protecţiei Sociale la fiecare potenţial hoţ de la gura neputinciosului.

S-a spus şi relativ pe bună dreptate că sărăcia ar fi motivul pentru care oamenii incapabili să facă ticăloşii sunt pe cale de dispariţie. Numai că, la celălalt pol, bogaţii de la faţa locului par mai degrabă preocupaţi de achitarea unor cavouri în inima Capitalei, unde să-şi depună sfintele moaşte de ctitori, de-abia or fi îndepărtaţi de prostime prin ziduri de catedrale. Când ultima dată miliardarii de pe acest meleag au sacrificat din puţinul pe care-l au pentru a construi, nu catedrale, o poiată măcar pentru copiii cu nevoi speciale sau aziluri de bătrâni? Sau poate PR-ul lor funcţionează prost şi nu trâmbiţează despre aşa ceva? Sau cum să explicăm faptul că acolo unde sunt adunaţi oameni cu nevoi speciale, copii sau bătrâni sunt doar bani din caritatea occidentală şi, în mare parte furaţi, din partea statului?

Ajungi la un moment dat nici să nu mai observi cât de deficitare sunt întâmplările care ne-ar trezi admiraţia pentru o faptă pur omenească, pentru un gest... demn, pentru un act sincer de caritate, pentru o mână întinsă... Pe care drum şi încotro s-au pierdut aceste lucruri?

A dispărut cumva Calea Lactee pe cerul moldovenesc sau Drumul robilor, cum i se mai spune, care ne ajuta să ne orientăm între bine şi rău, între ce se poate şi ce nu? Sau a devenit un lux prea mare să ridicăm capul deasupra orizontului nostru îngustat de palate şi false catedrale?