Teheranul, sub presiune. O națiune în doliu, în timp ce negocierile cu SUA în dosarul nuclear tensionează regimul

În timp ce Iranul se pregătește să înceapă marți a doua rundă de negocieri cu Statele Unite în dosarul nuclear, la Geneva, liderii săi afișează calm și hotărâre. Oficialii vorbesc despre diplomație. Comandanții militari apar în fața camerelor, încadrați de steaguri. Mesajul este clar: Iranul este stabil, unit, neclintit. Dar sub această suprafață, țara încă tremură: nu doar de frică, ci și de furie, relatează Washington Post.

FOTO EPA-EFE

La câteva săptămâni după o represiune guvernamentală amplă, care, potrivit activiștilor, a lăsat în urmă peste 7.000 de morți — majoritatea protestatari — Iranul este cuprins de durere, furie și teamă. Ridicarea parțială a blocadei comunicațiilor, impusă la nivel național, a scos la iveală ceea ce mulți încep abia acum încep să înțeleagă: vărsarea de sânge a fost la scară mai mare decât și-au imaginat.

„Mi-e rușine că sunt în viață”, a spus o femeie din orașul portuar Bandar Abbas, care a participat la protestele din ianuarie. Își amintește cum forțele de securitate trăgeau neîncetat în mulțime. „Gloanțele nu se opreau nicio clipă”, a spus ea. Un bărbat care alerga lângă ea a fost împușcat și a căzut la pământ. Ea a continuat să fugă.

Când conexiunea la internet a fost restabilită parțial, iar imaginile și cifrele cu privire la victime au început să circule, a fost „ca și cum m-aș fi trezit dintr-un somn adânc cu o palmă peste față”. Rușinea i s-a transformat rapid în furie.

În întreaga țară, doliul a devenit o prezență tăcută și constantă. Potrivit Agenției de Știri a Activiștilor pentru Drepturile Omului, cu sediul în SUA, peste 6.500 dintre cei uciși erau protestatari. Alte mii sunt dați dispăruți. Arestările continuă în valuri. În unele cartiere, forțele de securitate opresc trecătorii și le verifică telefoanele sau le inspectează corpul pentru dovezi că au participat la manifestații.

În Rasht, aproape de Marea Caspică, o femeie de 45 de ani a relatat că ofițeri de securitate au intrat în școala nepoatei sale și au percheziționat elevii, dezbrăcându-i pentru a căuta urme de răni provocate de muniția cu alice, folosită împotriva protestatarilor.

„Două fete au leșinat de stres”, a spus ea. Nepoata ei nu s-a mai întors la școală. În unele școli publice, a adăugat, absențele nu sunt tolerate, iar elevii găsiți cu răni riscă exmatricularea sau arestarea.

Străzile din Teheran sunt din nou animate. Magazinele s-au redeschis. Cursurile au fost reluate. Dar normalitatea pare fragilă.

„Unii dintre noi nu muncim pentru că încă suntem în doliu”, a spus un negustor de 40 de ani din capitală. „Alții nu pot munci pentru că nu mai există prețuri stabile.” Inflația a explodat după represiune. Iar sub amenințarea unor posibile lovituri americane, puțini mai sunt dispuși să cheltuie bani. Negustorul spune că este nevoit să își modifice prețurile aproape zilnic.

În același timp, furia răbufnește în spațiul public. La unele înmormântări se aud scandări sfidătoare la adresa liderului suprem al Iranulu; „Moarte lui Khamenei” . De la ferestrele apartamentelor din Teheran, oamenii strigă: „Khamenei criminalule, visează!”, o expresie devenită simbolul revoltei din ianuarie.

Autoritățile iraniene pun violențele pe seama unor „grupări teroriste” susținute de puteri străine. Președintele Masoud Pezeshkian, vorbind recent cu familiile victimelor, a adoptat un ton sobru. „Ne este rușine pentru ceea ce s-a întâmplat în țară”, a spus el, promițând sprijin pentru cei îndoliați. „Uneori nici nu pot dormi, gândindu-mă la ce s-a întâmplat.”

Analiștii spun că folosirea forței copleșitoare a avut rolul nu doar de a elibera străzile de protestatari, ci și de a descuraja orice nou val de proteste.

„Nu i-a interesat imaginea publică. Dimpotrivă, au vrut să arate cât de nemiloși pot fi”, a spus Alex Vatanka de la Middle East Institute. „Acum vor ca societatea să fie speriată. Nu le pasă de costul asupra reputației. Este vorba despre supraviețuire.”

Logica supraviețuirii ar putea influența poziția Iranului la masa negocierilor

La Washington, mesajele sunt amestecate. Președintele Donald Trump a anunțat trimiterea unui al doilea grup de portavion în Orientul Mijlociu și a afirmat că schimbarea de regim ar fi „cel mai bun lucru care s-ar putea întâmpla” în Iran. Dacă Teheranul vrea să evite un atac, a spus el, ar trebui să accepte un acord.

Secretarul de stat Marco Rubio a subliniat însă că diplomația rămâne opțiunea preferată, iar negociatorii americani se îndreaptă spre „întâlniri importante”.

Teheranul susține că este dispus la compromis. Ministrul adjunct de externe Majid Takht Ravanchi a declarat pentru BBC că „mingea este în terenul Americii”, invocând oferta Iranului de a dilua uraniul îmbogățit și lăsând deschisă posibilitatea de a-și exporta stocurile.

Totuși, experții avertizează că fragilitatea internă a regimului poate limita marja de manevră. Robert Malley, fost negociator american, consideră că solicitările care depășesc dosarul nuclear — precum restricții asupra programului balistic sau asupra sprijinului acordat grupărilor armate din regiune — au șanse reduse de succes.

„Sunt concesii pe care un regim slăbit nu le va face — mai ales pentru că este slăbit și nu își poate permite să renunțe la puținele instrumente de care mai dispune”, a spus el.

După ce rețeaua de proxy a Iranului a fost șubrezită semnificativ după războiul din Gaza, loviturile Israelului împotriva Hezbollah în Liban și sfârșitul domniei lui Bashar al-Assad în Siria, programul de rachete al Iranului rămâne singura sa formă de descurajare, a explicat analistul.

Pentru iranienii de rând, jocul geopolitic pare îndepărtat de doliul zilnic. Și totuși, amenințarea unor lovituri americane a schimbat percepțiile într-un mod de neconceput până de curând.

„Înainte de ianuarie, nu aș fi înțeles niciodată de ce cineva și-ar dori ca propria țară să fie atacată”, a spus femeia din Bandar Abbas. „Dar, de data asta, este diferit. Adevăratul dușman este Republica Islamică.”

În timp ce diplomații își pregătesc dosarele la Geneva, Iranul se află la o răscruce tensionată — sfidător la exterior, rănit în interior. Liderii săi caută influență pe plan extern, în timp ce impun tăcerea acasă. Dacă aceste presiuni paralele vor duce la compromis sau confruntare rămâne o întrebare deschisă, una care nu ține doar de uraniu și sancțiuni, ci și de furia nerostită a unei națiuni care încă își numără morții.