Sursele seismului electoral din Turcia (1)

De la scrutinul parlamentar din Turcia, din 7 iunie, se aştepta în primul rând să consolideze puterea AKP, partidul aflat la guvernare de prin 2003. Existau chiar temeri faţă de o viitoare “dictatură prezidenţială”, a lui Tayyip Recep Erdoğan, fost premier, iar acum preşedinte, după o rescriere a Constituţiei în acest sens.

AKP dorea, programatic, să transforme republica turcă dintr-una mai curând parlamentară într-una vădit prezidenţială; ar fi avut nevoie de 2/3 din mandatele parlamentare pentru asta, dar a obţinut doar 40% din voturi. Ce s-a întâmplat? 

• S-a îndepărtat electoratul turc de AKP? Când, cum, de ce? Cum poate fi apreciat bilanţul – economic, politic, social – al deceniului AKP/ Erdogan? Ce turnuri/ accentuări politice au avut loc în ultimii 5 ani? 

• Cum au căpătat kurzii o nouă viaţă pe scena politică a Turciei? (Printr-o depăşire a cauzei strict etnice? Pe anumite teme – ca drepturile minorităţilor, inclusiv sexuale, promovarea femeilor – au obţinut şi sprijinul liberalilor din Istanbul.) Cât a contat la asta un lider capabil să inspire numele de “Obama kurd”? 

• Ce schimbări poate aduce în politica internă, economică sau externă a Turciei o guvernare de coaliţie (a cui cu cine)? Dar o perioadă de instabilitate politică? Şi ce rezultate ar produce alegeri anticipate? 

O serie de răspunsuri de la Iulia Oprea, doctorandă specializată pe probleme ale Turciei. 

Rezultatele alegerilor parlamentare din Turcia au fost, în mod paradoxal, pe cât de neaşteptate pe atât de previzibile, mai ales la nivel intern. Marele câştigător este partidul pro-kurd HDP, în timp ce marele înfrânt, deşi auto-declarat învingător – de văzut declaraţia post-alegeri al primului ministru, Davutoğlu –, este partidul AKP a cărui „domnie” de aproape 13 ani s-a surpat treptat, sub geutatea unei economii stagnante, a unui preşedinte care şi-a depăşit prerogativele implicându-se activ în campania electorală de partea AKP, al cărui retorică este tot mai agresivă, adâncind schisma socială şi politică – de amintit evenimentele din parcul Gezi –, tot mai naţionalistă – a se vedea, printre altele negarea existenţei problemei kurde –, mai religioasă – declaraţii precum: nevoia educării unei generaţii pioase, rolul primar al femeii este cel de mamă etc. –  şi paranoică – vezi teza că Occidentul vrea să distrugă Turcia, statul paralel şi alte teorii ale conspiraţiei. 

Dacă mulţi simpatizanţi ai AKP s-au reorientat din cauza politicilor promovate de actualul preşedinte, un alt număr de suporteri au întors spatele AKP tocmai din cauză că Erdoğan nu mai este în guvern. De asemenea, dacă în anii trecuţi, în contextul negocierilor de pace cu PKK, mulţi kurzi s-au situat de partea AKP, evenimentele din Kobani şi suspiciunea că AKP ar sprijini ISIS i-au convins să schimbe tabăra. 

Mai mult, perspectiva unui sistem prezidenţial condus de un Erdoğan şi mai puternic, şi posibila concentrare a puterii în mâinile unui singur partid, au convins populaţia să dea un vot negativ AKP-ului. Astfel, inclusiv un număr semnificativ dintre simpatizanţii CHP, partid naţionalist de opoziţie, au ales HDP – ca principalul pilon ce ar fi putut, şi a reuşit într-o oarecare măsură, să echilibreze balanţa puterii din Turcia. 

Victoria aparţine democraţiei: în ciuda maşinăriei puternice de propagandă şi a controlului presei şi cenzurii AKP nu a reuşit să manipuleze populaţia suficient de mult pentru aşi asigura “domnia” totală. 

Pentru prima dată în istoria Turciei multiculturalismul redus la tăcere de politicile naţionaliste este vizibil şi la nivel politic. Diversitatea se reflectă inclusiv în compoziţia etnică şi religioasă a partidelor – avem un partid majoritar kurd, HDP, printre membrii căruia putem distinge şi un armean, un creştin siriac şi doi reprezentanţi ai minorităţii yezidi; un prim reprezentant al romilor care intră în parlamentul turc şi un candidat creştin din partea CHP; şi un armean pe lista AKP. 

Aparent nici un partid nu îşi doreşte un guvern de coaliţie cu AKP, cu toate că din punct de vedere ideologic – naţionalism şi valori islamice – cel mai apropiat de AKP ar fi MHP, care consideră însă că actualul partid de guvernământ a trădat, prin colaborarea cu minoritatea kurdă. HDP respinge coaliţia din cauza episodului Kobani, iar CHP este în mod tradiţional opus AKP. Desigur, pot apărea surprize în acest sens şi nu se exclude nici posibilitatea unor alegeri anticipate în cazul în care partidele nu ajung la o soluţie. Însă, indiferent de formula finală, evoluţia politicii turce va fi influenţată puternic de alegerile actuale.

Iulia Alexandra Oprea este doctorandă la Universitatea Sapienza din Roma, tema sa de cercetare concentrându-se pe politicile identitare şi pe situaţia minorităţilor în Turcia contemporană – din toamna trecută, colaborează, ca stagiară, cu redacţia FP România.