Relaţiile transatlantice, la 60 de ani de la Planul Marshall

Statele Unite au investit în Europa din generozitate strategică, fiind conştiente că stabilitatea economică asigură pacea şi prosperitatea Relaţiile dintre Europa şi SUA au fost

Statele Unite au investit în Europa din generozitate strategică, fiind conştiente că stabilitatea economică asigură pacea şi prosperitatea

Relaţiile dintre Europa şi SUA au fost destul de sinuoase în cursul ultimilor ani, potrivit analiştilor. Uneori au fost afectate chiar de dezacorduri profunde, cum ar fi cele generate de conflictul irakian, protocolul de la Kyoto sau Curtea penală internaţională. Dacă atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 au permis Statelor Unite să beneficieze de un real elan de simpatie în Europa, poziţiile diferite faţă de conflictul irakian au distrus repede consensul proamerican pe bătrânul continent. Raporturile transatlantice au continuat şi continuă încă, ambele părţi încercând să treacă peste dispute. Eforturile pentru a reduce componenta dezacordurilor într-o relaţie preţioasă pentru ambii parteneri n-au încetat niciodată, apreciază presa internaţională.

Începând din 1990, UE şi SUA au convenit, printr-o "declaraţie transatlantică", să stabilească consultări la intervale regulate. În acest cadru are loc în fiecare an summitul UE/SUA, ultimul dintre acestea desfăşurându-se la 30 aprilie 2007. În 1995, UE şi SUA s-au pus de acord asupra "Noii agende transatlantice" (NAT). Aceasta prevede mai multă implicare a grupurilor sociale în procesul de decizie transatlantic şi încurajarea dialogurilor "people to people". În 2005, "Iniţiativa economică UE/SUA" a dat un nou elan cooperării economice transatlantice. Obiectivul său era ameliorarea pe etape a relaţiilor economice transatlantice. Un program de lucru concret a fost adoptat în plan politic, în noiembrie 2005, de către miniştrii economiei ai UE şi SUA (având ca priorităţi suprimarea barierelor netarifare în comerţ, promovarea inovaţiei, crearea de pieţe deschise).

Ultimul summit SUA-UE

La summitul din 30 aprilie 2007, accentul a fost pus asupra întăririi integrării economice transatlantice cu o atenţie specială asupra armonizării reglementărilor şi a criteriilor în cele două spaţii economice. A fost semnat un acord-cadru cu scopul de înlăturare a unor bariere comerciale. Dezbaterile au fost consacrate de asemenea unor crize regionale (în special Kosovo şi Afganistan) şi a fost semnată o declaraţie comună relativă la energie şi protecţia climatică. Dar unii demnitari au fost de acord ca ambele părţi să nu intre prea mult în detalii în privinţa reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră. Se preconizează că un consiliu economic trebuie să dea un nou elan relaţiilor economice dintre UE şi SUA. Pe marginea summitului, s-a încheiat un acord asupra traficului aerian între UE şi SUA Obiectivele ar fi mai multe destinaţii deservite între Europa şi SUA şi bilete mai ieftine. Acordul a suscitat deja critici: o creştere a traficului aerian între cele două continente ar provoca mai multe emisii de gaze cu efect de seră.

În materie de politică comercială, Uniunea Europeană şi SUA urmăresc acelaşi scop afişat, constând în obţinerea unei accelerări a deschiderii spre schimburi mondiale în cadrul OMC. Pe agendă a figurat şi dosarul nuclear iranian. În timp ce UE operează garanţii în valoare de circa 10 miliarde de dolari din comerţul cu Teheranul, SUA ar dori ca poziţia blocului comunitar faţă de regimul iranian să fie mai dură. Summitul de la Washington a înregistrat un eşec, cel puţin temporar, în privinţa relaţiilor transatlantice, îndeosebi pe aspecte referitoare la amplasarea sistemelor radar (în Cehia) şi antirachetă (în Polonia).

Originea celei mai serioase crize

Potrivit analiştilor occidentali, războiul din Irak a umbrit serios raporturile transatlantice. Ziarul "Financial Times" a ajuns chiar să estimeze că disputa în jurul Irakului a provocat "una din cele mai serioase crize în sânul NATO".

Relaţiile dintre Washington şi Paris - respectiv dintre fostul preşedinte francez, Jacques Chirac, şi preşedintele SUA, George W. Bush, - au devenit din această cauză mai încordate decât pe timpul preşedintelui Charles de Gaulle. Europa s-a împărţit în două tabere: pe de o parte ţările care se opuneau intervenţiei americane - îndeosebi Franţa, Germania şi Rusia - şi, pe de altă parte, cele ce au susţinut intervenţia, în frunte cu Marea Britanie, la care s-au adăugat ţări din estul şi centrul continetului, inclusiv România. Premierul Tony Blair a fost aliatul cel mai apropiat al lui Bush, parteneriat care l-a costat pierderea popularităţii. La 16 mai a.c., el a făcut o vizită pentru ultima oară la Washington înainte de debarcarea sa din fruntea guvernului, în iunie. Potrivit, "The Guardian", pe măsura trecerii timpului, unele state est-europene şi-au nuanţat poziţia faţă de războiul din Irak. Au apărut sondaje care indicau preponderenţa opiniilor împotriva acestuia.

"Americanii vin de pe Marte, europenii - de pe Venus!"

Într-o carte intitulată "Putere şi slăbiciune - SUA şi Europa în noua ordine mondială", Robert Kagan, unul din responsabilii "Proiectului pentru un nou secol american", apără o teză faimoasă potrivit căreia "Americanii vin de pe Marte, europenii - de pe Venus!" Kagan estimează că Europa apără viziunea unei lumi fondate pe "lege", reglementare, negociere şi cooperare între naţiuni".

Această abordare fundamental pacifistă este, potrivit lui Kagan, mai puţin legată de lecţiile învăţate din cele două conflicte mondiale (cum o proclamă responsabilii europeni), ci mai degrabă de profundele slăbiciuni ale Europei în domeniul militar. Un sondaj realizat de German Marshall Fund, în săptămânile care au urmat ultimelor alegeri americane, a arătat că o largă majoritate a francezilor şi germanilor dezaprobă politica externă a preşedintelui George W. Bush. Ei ar dori ca SUA să folosească mai mult calea diplomatică decât să uzeze de puterea militară.

Dezacorduri şi subiecte sensibile

În afara dezacordurilor privitoare la războiul din Irak, sau protocolul de la Kyoto - faţă de care americanii s-au arătat reticenţi - există şi divergenţe asupra folosirii OMG-urilor şi a hormonilor de creştere, mai global asupra unei abordări diferite a "principiului de precauţie". Aceste teme au fost larg dezbătute în mass-media, pierzând din vedere natura fundamental armonioasă a relaţiilor dintre cei doi parteneri.

Unul din subiectele cele mai sensibile este cel al subvenţiilor acordate de guvernele europene şi americane unor sectoare, în special în agricultură şi aeronautică. La acest capitol, dosarul "Boeing-Airbus" a reînviat tensiuni între Bruxelles şi Washington în toamna lui 2004. Proiectul Uniunii Europene de ridicare a embargoului asupra vânzărilor de arme destinate Chinei riscă să devină noul mare subiect de dezacord între europeni şi americani. Sub impulsul marilor exportatori de arme - Franţa, Italia şi Marea Britanie - Uniunea Europeană este decisă să ignore punerile în gardă ale Washingtonului, care estimează că înăsprirea codului de conduită asupra vânzărilor ar fi de ajuns pentru a asigura SUA şi principalul lor aliat în regiune, Taiwan. Potrivit europenilor, protecţionismul SUA în domeniu nu lasă altă alegere industriaşilor lor decât să plece în căutarea de noi pieţe.

O regândire a relaţiilor pentru secolul XXI

Lumea evoluează şi trebuie urgent regândit rolul alianţei transatlantice pe termen lung, apreciază analiştii occidentali. Parteneri istorici, Europa şi SUA vor trebui să-şi regândească legăturile, deoarece mizele secolului XXI sunt numeroase. Mutaţiile economice şi politice produc schimbări pe scena internaţională. În acest context, Europa are o dublă misiune. Pe plan intern, trebuie să joace un rol de interfaţă între naţiunile care o compun şi piaţa mondială globalizată. În plan extern trebuie să adopte o strategie multidimensio-nală şi consensuală ţinând cont de realitate şi schimbarea raporturilor mondiale de forţă. Cifrele economice vorbesc de la sine.

Ţările occidentale nu mai domină economia mondială. La începutul lui 2006, PNB global al ţărilor în curs de dezvoltare a depăşit 50% din PNB mondial. Deja aceste ţări deţin 70% din rezervele monetare. Exemplul Chinei este revelator pentru jocurile de interdependenţe din sânul sistemului mondial. Ca exemplu: exportul de textile în Europa, politica monetară a yuanului şi prezenţa chineză în Africa. Analiştii occidentali susţin că, la suprafaţă, SUA contestă politica monetară a yuanului, dar, în fond, consituie pentru ele o oportunitate.

Planul Marshall, pentru reconstruirea Europei

La 5 iunie, s-au împlinit 60 de ani de când secretarul de stat american George Catlett Marshall a propus un ajutor destinat stimulării reconstrucţiei ţărilor aliate din Europa după cel de-al Doilea Război Mondial. Înfăptuit în cadrul doctrinei Truman, acest ajutor a fost refuzat de URSS, care, de altfel, a făcut presiuni asupra ţărilor Europei Centrale de a face acelaşi lucru. Dimpotrivă, ajutorul a fost bine primit în Europa Occidentală, care a creat Organizaţia Europeană de Cooperare Economică pentru repartizarea ajutorului. Generalul de armată american George Catlett Marshall (1880-1859) a fost unul din principalii consilieri şi strategi ai preşedintelui Roosevelt în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Armă împotriva comunismului

Planul Marshall este, în contextul Războiului Rece, <> , scria <> , la 9 iunie 1997. Pe de o parte, a permis popoarelor europene să realizeze concret şi în solidaritate reconstrucţia şi modernizarea economiilor lor. Stabilitatea economică asigură pacea, ceea ce a făcut ca George Marshall să devină laureat al Premiului Nobel pentru pace în 1953. Dar, pe de altă parte, generozitatea corespunde <> modelului american peste Atlantic, adică o armă de luptă împotriva ideologiei comuniste. Unificarea Europei, dar şi divizarea ei în două tabere, independenţa Europei, dar şi interdependenţa inegală, prosperitatea şi pacea, dar şi logica Războiului Rece: Planul Marshall manifestă contradicţiile unei lumi bipolare.

Cum au început relaţiile transatlantice

Originile relaţiilor care unesc SUA şi Europa Occidentală în plan comercial, cât şi militar, datează din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Angajarea americanilor în lupta împotriva nazismului, ca şi susţinerea adusă de către Washington efortului de reconstruire a continentului prin intermediul Planului Marshall prezintă încă o importantă pondere în relaţiile dintre cei doi parteneri. Declanşarea Războiului Rece s-a tradus printr-o întărire a acestor legături, cărora crearea NATO, în 1949, a venit să le confere o dimensiune instituţională. Dependenţa Europei Occidentale faţă de puterea militară americană nu a fost decât rareori contestată de forţele politice la putere din Europa (social-democraţii şi creştin-democraţii, îndeosebi). O nouă eră - şi mai complexă - s-a deschis odată cu căderea Zidului Berlinului, în 1989. Prăbuşirea blocului comunist în Europa Centrală şi de Est a deschis un proces care a dus la extinderea Uniunii Europene la 1 mai 2004.

Interes şi îngrijorare

Absenţa unei puteri militare europene s-a simţit mai mult în prima jumătate a anilor 1990 - când UE nu a avut de ales decât să recurgă la intervenţia Administraţiei Clinton. Un astfel de eveniment a stat la originea apariţiei proiectului care vizează dotarea Uniunii Europene cu o veritabilă capacitate de apărare, proiecte cărora le-a fost dat un impuls decisiv de către iniţiativa franco-britanică în domeniul militar. Ambiţiile europene în domeniul apărării au fost privite cu un amestec de interes şi îngrijorare de către responsabilii americani.

Pe de o parte, aceştia se tem că eforturile UE ar putea duce la crearea unui organism similar cu NATO, ca infrastructură şi echipamente, şi la fragilizarea alianţei. Pe de altă parte, Washingtonul nu poate decât să se bucure că aliaţii devin conştienţi de necesitatea de a cheltui mai mult pentru a-şi asigura propria apărare, ceea ce în final s-ar traduce printr-o creştere a resurselor puse în serviciul NATO.

Îngrijorările SUA faţă de bătrâna Europă

"În fine, americanii au recunoscut puterea Europei" şi şi-au exprimat dorinţa ca aceasta să rămână unită, capabilă să contribuie la securitatea globală, scrie "International Herald Tribune", care citează importante figuri publice de peste Ocean. În urmă cu 30 de ani, Henry Kissinger punea întrebarea: "Cui trebuie să mă adresez pentru a vorbi cu Europa?" Acum, spune fostul secretar de stat al SUA, "cred că toată lumea ştie cui trebuie să se adreseze. Dar nu cred că Europa s-a hotărât ce răspunsuri să dea la toate întrebările". Motivul, spune Kissinger, este că abordarea politicii externe a UE este fragmentată şi slabă. "Nu s-a pus la punct o politică externă pertinentă, care să presupună disponibilitatea de a face sacrificii. Europa a dobândit scopul de a "crea o zonă în interiorul căreia războaiele să nu mai aibă loc". Dar este departe de a fi o nirvana, este de părere Richard Holbrooke, fost ambasador american la ONU. Americanii se tem că Uniunea Europeană ar putea aluneca într-o "mai mare disfuncţiune", având în vedere eşecurile de până acum (cum ar fi adoptarea unei constituţii), subliniază el. În lumea afacerilor, "bătrâna Europă are câteodată un efect mai puternic asupra SUA, cu toate că America nu pare că recunoaşte întotdeauna importanţa Europei, mai ales într-o lume în continuă schimbare, cu India şi China în dezvoltare".

Neîncrederea în conducerea superioară

Companiile din SUA încă investesc şi vând mai mult în Europa decât în Asia, potrivit unui studiu recent efectuat de Center for Transatlantic Relations de la Johns Hopkins University. Totalul investiţiilor americane în China, în 2005, a fost de 1,6 miliarde de dolari, echivalentul a aproape un sfert din investiţiile americane din Belgia. Potrivit oficialilor americani, companiile din SUA se plâng că afacerile cu membrii blocului celor 27 le pun în situaţia de a se confrunta cu reglementări contradictorii şi interese naţionale. Corporaţiile americane spun că protecţionismul în Europa a rămas frecvent, cum ar fi Spania, care încearcă să blocheze rivalii străini să intre în sectorul energetic, sau Polonia, în domeniul financiar, Franţa, în industriile sensibile". "Multe ţări europene răspund iniaţiativelor de globalizare prin ridicarea mai multor bariere. Aceasta este o tendinţă împotriva progresului", spune Ferdinando Beccalli-Falco, preşedinte al GE International. Dincolo de orice problemă enunţată anterior, Holbrooke spune că o îngrijorare majoră peste Ocean o reprezintă "lipsa de încredere a Europei în conducerea americană la cel mai înalt nivel".