Mărturia unui jurnalist afgan despre umilinţele îndurate în drum spre aeroport: „Trebuie să traversăm acest râu de rahat pentru a ajunge la libertate?”

Avion militar care face evacuări din Afganistan FOTO EPA-EFE

Syavash, un jurnalist afgan cu 15 ani de experienţă, care a scris despre probleme legate de reconstrucţie, democraţie şi drepturi civile în ţara sa răvăşită de război, este unul din cei care n-au reuşit să se urce într-unul din zborurile de evacuare organizate de forţele internaţionale odată cu retragerea SUA din Afganistan.

 El şi-a descris experienţa după ce s-a întors acasă, iar la acel moment se gândea că poate nu e chiar totul pierdut. Se întâmpla înainte de atacul terorist de pe 26 august. 

„Nu ştiu dacă cineva va citi şi nici nu-mi pasă, pentru că sunt atât de distrus acum încât simt nevoia să povestesc oricui despre cele 13 ore în care m-am chinuit, eu şi familia mea, să ajungem la unul din avioanele de evacuare care să ne scoată din Afganistan. Familia mea, adică soţia şi cei doi copii, Pasoon, 7 ani, şi Atal, 2 ani, am plecat ieri (24 august) la ora 3 după-amiaza”, a scris într-o mărturie anonimă jurnalistul numit „Syavash”.

De profesie producător de documentare, Syavash a relatat despre aspecte ale vieţii de zi cu zi şi dificultăţi de dezvoltare a ţării sale în sute de emisiuni la radio şi documentare, ocupându-se de probleme „aparent mărunte” precum dreptul unei femei la moştenire.

Soţia lui, Sarah, este doctor şi una din primele femei care a putut face studii de medicină după căderea regimului taliban în provincia ei natală Parwan.

Syavash dezvăluie că profesia de jurnalist şi contactele sale din Occident l-au ajutat să obţină actele necesare plecării din Afganistan. Pregătirile au început cu ascunderea bagajelor în maşină astfel încât să nu fie bănuiţi că vor să iasă din ţară. Şi-a pregătit şi copiii pentru ce aveau să vadă pe drum - dar nu a prevăzut ce va urma şi ce vor trăi cu toţii în încercarea lor de a părăsi ţara.

Prima dată a fost mulţimea compactă de oameni strânşi pe câteva sute de metri- mii de oameni cu bagaje, unii cu hârtii şi dosare, alţii cu mâna goală - femei şi bărbaţi de toate vârstele şi bebeluşi de câteva luni -unii veniseră acolo pentru că aşa le spuseseră organizaţiile pentru care lucraseră, alţii încurajaţi de zvonuri că nu vor avea nevoie de documente.

În apropiere de aeroport era deversată apă menajeră de la canalele de scurgere. Toţi încercau să-şi croiască drum spre porţi şi şansele apăreau mai ales când talibanii erau distraşi sau erau cu ochii altundeva pentru câteva clipe. 

„În tot acest timp, mă gândeam: Chiar trebuie să traversăm acest râu de rahat pentru a ajunge la libertate? Pentru a avansa măcar un centimetru trebuia să ne târâm aplecaţi pentru că, dacă ne ridicam, primeam lovituri sau gloanţe ne treceau deasupra capetelor. Soţia mea a fost lovită cu un băţ de mai multe ori, ca şi mulţi alţii. Aruncau cu apă peste noi şi repetau întruna: Stăpânii voştri, proprietarii voştri v-au abandonat.

Soţia mea cu probleme grave la coloană a fost lovită de mai multe ori şi îi imploram: Nu mai daţi în ea, e femeie şi e bolnavă. La cei 7 ani ai săi, Pasoon îşi dădea seama ce se întâmplă în jurul lui. Îmi tot spunea: Să mergem acasă. Le voi spune talibanilor să ia două maşinuţe de-ale mele şi în schimb să nu-mi mai rănească părinţii.

Haosul a continuat ore în şir - avansând doar câţiva centimetri odată ca apoi să o iei de la capăt pentru că te vedeau şi te împingeau înapoi. Aş fi putut alege să rămân în mulţime şi să-mi croiesc drum către aeroport, dar am vrut să respect dorinţele familiei care îndurase destul. M-am ridicat şi am anunţat paznicii talibani că noi ne întoarcem, aşa că am fost scoşi din mulţime şi ne-am alăturat grupurilor care se îndepărtau de aeroport”.

Jurnalistul afgan spune că unii aşteptau acolo de câteva zile, unii de aproape o săptămână  majoritatea fără acte care să dovedească că lucraseră pentru companii occidentale - şi în cele din urmă toţi au fost obligaţi să renunţe şi să se întoarcă acasă.

„Aşadar, la 13 ore de când plecaserăm ne-am croit drum înapoi, noaptea, neputincioşi, dărâmaţi şi speriaţi. Ce pot spune? Îmi tremură mâinile, abia văd ce scriu, lacrimile îmi curg şiroaie pe obraji. Copiii mei, miile de femei şi copii de aici nu merită asta. Mi-am lăsat deja deoparte demnitatea, valorile şi respectul de sine pentru a obţine această şansă - cu solicitări repetate la ore târzii către colegii mei din Occident. Le-am făcut greutăţi - ştiu că au făcut ce-au putut şi le voi fi mereu recunoscător. Ştiu la ce să ma aştept de la revenirea la putere a talibanilor, de aceea voi încerca din nou să plecăm. Îmi doresc o viaţă normală pentru copiii mei, în care să nu fiu obligat să le răspund zilnic la întrebări despre unde au căzut bombele şi când le va veni şi lor rândul să fie ucişi.

Aş vrea să-mi pot convinge soţia să se întoarcă cu mine la aeroport, să mai încercăm o dată, dar nici nu vrea să audă.

Spune că pentru ea e OK ca ei să vină la noi într-o zi şi să ne omoare. Pentru că, după ce a trăit, nu vrea să mai rişte o nouă umilinţă. Nu poate fi descris în cuvinte ce simţi când familia ta e bătută în public şi tu nu poţi face absolut nimic să o aperi. Niciodată nu-mi voi putea şterge din minte acele clipe de neputinţă”.