Istoria zbuciumată a programului nuclear al Iranului. De ce este atât de important pentru Republica Islamică
0De ce o țară cu rezerve mari de petrol resimte o nevoie puternică de a produce energie nucleară civilă în plan intern?, se întreabă The Guardian, într-o analiză despre motivele insistenței Iranului de a-și păstra dreptul de a îmbogăți uraniu.
În octombrie 1978, doi lideri ai opoziției iraniene față de șahului Iranului, s-au întâlnit în suburbia pariziană Neauphle-le-Château pentru a planifica etapele finale ale revoluției, care acum, după 46 de ani adesea brutali, ar putea fi pe cale să se încheie.
Cei doi bărbați aveau puține lucruri în comun, în afară de naționalitate, vârstă și determinarea de a-l înlătura pe șah de la putere. Karim Sanjabi, liderul Frontului Național liberal secular, era un fost profesor de drept educat la Sorbona. Ayatollahul Ruhollah Khomeini era principalul oponent șiit al monarhiei iraniene încă din anii 1960. Ambii aveau peste 70 de ani la acea vreme.
Sanjabi sosise la Paris cu proiectul declarației de obiective ale revoluției pe care urmau să o conducă. Documentul stipula că revoluția se va baza pe două principii: democrație și islamism. Dar Sanjabi avea să povestească ulterior istoricilor că, la întâlnirea de la Paris, Khomeini a adăugat de mână un al treilea principiu: independența.
Primatul independenței ar putea explica ceea ce altminteri ar părea misterios în disputa actuală dintre Iran și SUA: insistența dogmatică a Iranului că trebuie să aibă dreptul de a îmbogăți uraniu. Această problemă a fost principalul obstacol din calea negocierilor între Iran și Occident cu privire la programul nuclear al Teheranului de la bun început. A fost principalul punct disputat în cadrul discuțiilor întinse pe doi ani care s-au încheiat în favoarea Iranului prin acordul nuclear JCPOA sub administrația Obama în 2015. A fost și motivul pentru care Iranul a fost bombardat de Israel și, în weekend, de SUA.
În viziunea Americii, această obsesie pentru îmbogățirea uraniului în plan intern, în loc să fie importat, de exemplu, din Rusia, nu se poate explica decât printr-o dorință a Iranului de a construi în secret o bombă nucleară. Asumpția lor: Fatwa împotriva armelor nucleare „neislamice”, emisă de două ori de liderul suprem, trebuie să fie doar o perdea de fum.
De altfel săptămâna trecută, pe rețelele de socializare, JD Vance, vicepreședintele SUA, a adoptat în mare măsură această perspectivă. „Una este să urmărești energie nucleară civilă. Alta este să ceri o capacitate sofisticată de îmbogățire. Și alta este să te agăți de îmbogățire, încălcând în același timp obligațiile de bază privind neproliferarea și îmbogățind până la punctul de a obține uraniu de calitate militară.
„Nu am văzut încă niciun argument valid care să justifice de ce Iranul ar avea nevoie să îmbogățească uraniu cu mult peste pragul pentru uz civil sau care să justifice de ce Iranul ar fi îndreptățit să încalce obligațiile sale de neproliferare.”
Procesul de îmbogățire a uraniului pentru producerea de energie nucleară civilă și de bombe nucleare este, în linii mari, același. Este larg acceptat faptul că o îmbogățire a uraniului la 3,67% este suficientă pentru energia nucleară civilă, în vreme ce pentru o armă nucleară este necesar un nivel de puritate de 90%. Odată ce nivelul de puritate ajunge la 60%, cum este cazul Iranului, nu este un proces îndelungat să se ajungă la 90%.
Iranul, firește, susține că nu este niciun mister de ce a îmbogățit uraniul până la aceste niveluri ridicate de puritate: A făcut parte dintr-un răspuns de escaladare voită la retragerea unilaterală a SUA din JCPOA în 2018 în administrația Donald Trump – un act care a privat Iranul de ridicarea sancțiunilor pe care obținuse în negocieri. Mai mult, Trump, prin impunerea de sancțiuni secundare, a făcut imposibil comerțul Europei cu Iranul, al doilea beneficiu planificat al JCPOA.
Politica Iranului din ultimul deceniu a fost modelată de sentimentul că a fost partenerul nedreptățit, iar SUA s-au confirmat ca fiind în mod inerent nedemne de încredere.
Personalități centriste, precum fostul președinte Hassan Rouhani și ministrul de externe Javad Zarif, au investit un uriaș capital politic pentru a semna un acord cu Occidentul, iar Occidentul l-a renegat prompt. În schimb Israelul, o țară care nu este membră a tratatului de neproliferare nucleară – spre deosebire de Iran – și care deține arme nucleare nemonitorizate și nedeclarate, are parte de generozitate și sprijin din partea Occidentului
Cu toate acestea, Vance ar putea avea dreptate: dreptul de a îmbogăți uraniu până la un nivel de puritate de 3,67%, nivelul permis în conformitate cu JCPOA, pare la prima vedere o chestiune implauzibilă pentru care actualul lider suprem, Ali Khamenei, să riște martiriul.
De aceea se pune întrebarea: de ce o țară cu rezerve mari de petrol a simțit o nevoie acută de a avea energie nucleară civilă produsă intern?
O nouă relatare convingătoare a lui Vali Nasr, intitulată Iran’s Grand Strategy, poate contribui la dezlegarea misterului.
„Înainte de revoluție, înainte de criza ostaticilor sau de sancțiunile SUA, înainte de războiul Iran-Irak sau de eforturile de a exporta revoluția, precum și de moștenirea sordidă a confruntărilor Iranului cu Occidentul, viitorul ghid religios suprem și lider al Iranului aprecia independența față de influența străină la fel de mult ca principiile islamului consacrate în stat”.
Khamenei a fost întrebat odată care era beneficiul revoluției, iar el a răspuns: „acum toate deciziile sunt luate la Teheran”.
Nasr susține că, deși multe dintre idealurile înalte ale revoluției, precum democrația și islamul, au fost erodate sau distorsionate, principiul independenței iraniene a rezistat.
Căutarea suveranității, susține el, își are originea în istoria întunecată a Iranului. În secolul al XIX-lea, Iranul a fost prins între puterile imperiale britanice și ruse. În secolul al XX-lea, resursele sale petroliere au fost exploatate de companiile petroliere britanice. De două ori, în 1941 și 1953, liderii săi au fost demiși din funcție de britanici și americani. Prim-ministrul popular Mohammad Mosaddegh a fost demis în urma unei lovituri de stat orchestrate de CIA în 1953, din cauza cererii sale de a controla resursele petroliere ale Iranului. Niciun eveniment din istoria contemporană a Iranului nu a fost mai traumatizant decât răsturnarea lui Mosaddegh. Pentru Khomeini, acest eveniment a confirmat că Iranul nu-și controla destinul sau resursele energetice.
Deși energia nucleară civilă și dreptul de a îmbogăți uraniu au devenit un simbol al independenței și suveranității după revoluție, Ellie Geranmayeh, de la Consiliul European pentru Relații Externe, subliniază că totuși britanicii și americanii au introdus energia nucleară în Iran în cadrul unui program numit „atomi pentru pace”.
Șahul Iranului, cu aprobarea SUA, s-a angajat într-un plan de construire a 23 de centrale nucleare civile, ceea ce a permis Iranului să exporte energie electrică către țările vecine și să atingă statutul de stat modern. Michael Axworthy, eminentul istoric britanic al Iranului contemporan, a declarat: „Utilizarea profiturilor din petrol în acest mod părea atunci o modalitate rațională de a investi o resursă finită pentru a crea una infinită”.
Într-un interviu acordat Washington Post, Henry Kissinger a recunoscut ulterior că, în calitate de secretar de stat al SUA, nu a avut obiecții cu privire la construirea centralelor. „Nu cred că s-a pus problema proliferării”, a spus el. Astfel că au început lucrările au început la două reactoare nucleare, inclusiv unul în orașul portuar Bushehr, cu ajutorul firmei germane Kraftwerk Union, o subdivizie a Siemens și AEG.
Șahul a admis dublul scop al energiei nucleare și, în iunie 1974, chiar a declarat unui jurnalist american că „Iranul va avea arme nucleare, fără îndoială mai repede decât credeți”, o remarcă pe care a negat-o rapid. Treptat, SUA au devenit din ce în ce mai nervoase că obsesia șahului pentru armament ar putea însemna convertirea programului civil al Iranului într-unul militar.
După revoluția iraniană din 1979, progresul celor două centrale aproape finalizate s-a oprit brusc. Khomeini considera energia nucleară un simbol al decadenței occidentale, argumentând că proiectele de infrastructură sofisticate ar face Iranul dependent de tehnologia imperialistă occidentală. El a declarat că nu dorea „occidentalizarea”, sau gharbzadegi în limba farsi. Programul a fost în mare parte încheiat, spre dezamăgirea unor oameni de știință din domeniul nuclear.
Însă, în decurs de un an sau doi, penuria de energie electrică și explozia demografică au exercitat presiuni asupra elitei politice de la Teheran pentru a iniția o inversare discretă a procesului. Utilizarea armelor chimice de către Irak în timpul războiului Iran-Irak, sentimentul de izolare diplomatică al Teheranului în încercarea de a obține condamnarea internațională a atacurilor repetate ale Irakului asupra centralei nucleare nefinalizate de la Bushehr și, în cele din urmă, disputele juridice de miliarde de dolari cu firmele europene privind programul nuclear incomplet al șahului au dat naștere unui naționalism nuclear.
În 1990, Autoritatea pentru Energie Atomică din Iran a declarat că până în 2005, 20% din energia țării ar putea fi produsă de energia nucleară și că în următorul deceniu vor fi construite 10 centrale electrice.
Hashemi Rafsanjani, președintele parlamentului iranian în timpul războiului din 1980-1988 și apoi președinte din 1989 până în 1997, a făcut numeroase apeluri către oamenii de știință nucleari iranieni să se întoarcă acasă și să construiască programul. „Dacă nu serviți Iranul, pe cine veți servi?”, spunea el. În 1988, Brusc, programul nuclear al Iranului a trecut de la un simbol al modernismului occidental la o sursă de mândrie patriotică.
La începutul secolului, se credea în mod eronat că programul nuclear iranian consta în principal din câteva reactoare mici de cercetare și din reactorul nuclear cu apă ușoară construit de Iran și acum de Rusia la Bushehr.
Rafsanjani a recunoscut ulterior că Iranul a luat în considerare pentru prima dată o capacitate de descurajare în timpul războiului Iran-Irak, când programul nuclear a fost reluat. „Când am început, eram în război și am dorit să avem această posibilitate pentru ziua în care inamicul ar putea folosi o armă nucleară. Asta era calculul. Dar nu s-a concretizat niciodată”, a spus el.
Rafsanjani a călătorit în Pakistan pentru a încerca să se întâlnească cu Abdul Qadeer Khan, părintele programului de arme nucleare al Pakistanului, care mai târziu a ajutat Coreea de Nord să dezvolte o bombă atomică.
La mijlocul anului 2002, o scurgere de informații din partea unui grup disident, posibil prin intermediul Mossadului, a dezvăluit că Iranul avea două instalații nucleare secrete destinate îmbogățirii uraniului la Natanz, lângă Isfahan, și Kashan, în centrul Iranului. Iranul a declarat că nu avea obligația de a notifica Agenția Internațională pentru Energie Atomică, inspectoratul nuclear al ONU, cu privire la existența acestor instalații, deoarece acestea nu erau operaționale. Iranul a adăugat că tratatul de neproliferare declara că era „dreptul inalienabil” al tuturor statelor să dezvolte programe nucleare în scopuri pașnice, sub garanțiile AIEA. În sine, îmbogățirea uraniului nu este un semn al intenției de a fabrica o armă nucleară, dar criticii au spus că era greu de explicat de ce Iranul avea nevoie să producă combustibil nuclear într-o etapă în care nu avea niciun reactor nuclear funcțional.
De atunci, a început dansul diplomatic, care a continuat cu intensitate variabilă de atunci.
În octombrie 2003, prin declarația de la Teheran, Iranul, sub presiunea internațională enormă din cauza scurgerii de informații, a acceptat să semneze protocolul adițional, care autoriza AIEA să efectueze inspecții cu preaviz scurt. În noiembrie 2004, în cadrul acordului de la Paris, Iranul a acceptat să suspende temporar îmbogățirea uraniului, în așteptarea propunerilor din partea E3 (Franța, Germania și Marea Britanie) privind modul de abordare a acestei probleme pe termen lung. Însă, din respect pentru suveranitatea Iranului, E3 a recunoscut că această suspendare era o măsură voluntară de consolidare a încrederii și nu o obligație legală. Însă Mahmoud Ahmadinejad, președintele populist al Iranului ales în iunie 2005, a devenit mai asertiv, insistând că tehnologia Iranului era rezultatul pașnic al realizărilor științifice ale tinerilor din țară. „Avem nevoie de tehnologia nucleară pașnică pentru energie, scopuri medicale și agricole și pentru progresul nostru științific”, a declarat el.
Treptat, argumentele în favoarea negocierilor au devenit tot mai puternice. În timp ce SUA cereau încetarea procesului de îmbogățire a uraniului și Iranul insista asupra dreptului său legal de a face acest lucru, țările E3 s-au trezit prinse la mijloc. Au fost propuse tot felul de compromisuri, inclusiv de către Brazilia și India. Dar opinia occidentală a fost influențată de șeful inspectoratului nuclear al ONU de la acea vreme, Mohamed ElBaradei, care a explicat: „În opinia mea, programul nuclear al Iranului este un mijloc pentru atingerea unui scop: Iranul dorește să fie recunoscut ca putere regională, consideră că know-how-ul nuclear îi conferă prestigiu și putere și ar dori ca SUA să se angajeze în relații cu el.”
Rouhani a exprimat un punct de vedere similar într-un articol din Washington Post. „Pentru noi, stăpânirea ciclului combustibilului atomic și generarea de energie nucleară înseamnă atât diversificarea resurselor noastre energetice, cât și identitatea națională a iranienilor, cererea noastră de demnitate și respect și locul nostru în lume. Fără a înțelege rolul identității, multe dintre problemele cu care ne confruntăm vor rămâne nerezolvate.”
Cu toate acestea, dacă obiectivul Iranului prin programul său nuclear era securitatea și independența, și nu ceva mai sinistru, conducerea a plătit un preț enorm și probabil contraproductiv, scrie The Guardian.
Se încarcă comentariile...
