Egiptul, între război civil şi o nouă revoluţie. Pe cine va apăra Armata?

Egiptenii sunt profund nemultumiti de rezultatul revolutie din 2011 si acuza guvernarea lui Morsi de incompetenta

Istoric vorbind, Egiptul a fost considerat mereu, pe bună dreptate, cheia Orientului Apropiat. Destabilizarea, din nou, a acestui spaţiu, va trimite o undă de şoc masivă la nivelul întregii regiuni plus a Maghrebului, complicând şi mai mult situaţia deja explozivă din zonă.

Şi, foarte previzibil, antrenând reacţii internaţionale pe măsura evenimentelor care ar putea atinge mâine punctul paroxistic miercuri, atunci când se încheie ultimatumul de 48 de ore transmis Preşedintelui Morsi de armata egipteană. 

Scopul a fost acela de a-l obliga pe Morsi să „asculte cererile poporului”, un semnal „care să împingă toate facţiunile către soluţii rapide şi un consens naţional, forţele armate nedorind să facă parte din cercurile politice sau de conducere”, după cum sublinia purtătorul de cuvând al armatei, colonelul Ahmed Ali.

Miza? Înlăturarea de la putere sau micşorarea influenţei masive pe care o are în acest moment organizaţia Fraţilor Musulmani, structură politico-ideologică fundamentalist-islamică, unul dintre marii actori inconturnabili nu numai în Egipt, ci şi în întreg spaţiul Orientului Mijlociu. Îi regăsiţi, militând pentru instaurarea statului Islamic pur şi dur în tradiţia wahabbită, în Siria, Iordania, Kuweit, în toate statele din Maghreb, în Sudan, din această organizaţie luând naştere Jihadul Islamic în 1983 şi Hamasul în 1987.

Organizaţia a fost creată în 1928, la Ismailia, de către învăţătorul Hassan al-Banna cu scopul de a afirma opoziţia la prezenţa britanică în Egipt şi Palestina (responsabilă, din punctul său de vedere, de eşecul unităţii arabe la finele Primului Război Mondial) şi reislamizarea societăţii egiptene şi a întregului Orient Apropiat. După crearea Statului Israel, Fraţii Musulmani se află în prima linie a mobilizării populare în favoarea unei acţiuni militare, dar participarea Egiptului la primul război israelo-arab din 1948-49 este un eşec răsunător.

Pentru a calma nemulţumirea populară, guvernul de atunci decide interzicerea organizaţiei în decembrie 1948. În replică, Fraţii Musulmani organizează pe 28 decembrie un atentat care duce la moartea Primului Ministru. Reacţia este pe măsură: Hassan al-Banna este arestat, condamnat şi executat pe 12 februarie 1949. 

Organizaţia este interzisă de Preşedintele Nasser în 1954, dar reabilitată de Preşedintele Saddat în efortul său de a lupta împotriva curentului socialist. Dar degeaba, căci va fi asasinat pe 6 octombrie 1961 de un membru al organizaţiei Fraţilor Musulamni, ostil acordului de la Camp David şi păcii cu Israelui semnate de Saddat în 1979.

Succesorul său, Hosni Mubarak, porneşte din 1994 o luptă nemiloasă împotriva organizaţiei Fraţilor Musulmani şi a tuturor activităţilor de tip islamist. După căderea lui Mubarak în 2011, Fraţii Mulsulmani devind actorul politic principal în Egipt şi preiau o zonă de influenţă largă în tot spaţiul Primăverii Arabe.

O istorie foarte complicată, înnecată adeseori în sânge, care a făcut ca organizaţia să se refugieze în alte ţări ale Orientului Apropiat şi să-şi formeze acolo, de decenii, structuri puternice şi extrem de influente, foarte bine finanţate de către toţi sprijinitorii entuziaşti ai ideologiei wahhabite, colaborând îndeaproape cu multe dintre structurile militare care sunt acum reunite sub cupola informală Al-Qaeda.

Poate din această cauză, reacţia de spaimă reală observatorilor externi dar şi a analiştilor serviciilor militare şi de informaţii, la auzul deciziei luate de Fraţii Musulmani după atacul care le-a devastat sediul central din Egipt: au anunţat formarea unei miliţii de auto-apărare.

Sigur că, oricât ar fi de puternici şi bine organizaţi, mai ales în micile oraşe şi în zona rurală, nu se pot lupta direct cu armata. Pot, în schimb, să declanşeze un război civil după modelul sirian, un conflict în care, după schema deja cunoscută, să înceapă să se implice activ actori externi veniţi să sprijine revoluţia islamică aflată în pericol. Caz extrem în care este posibil să vedem unindu-se cele două fronturi de război şi cu o explozie de proporţii a zonei. Este posibil ca, şi în acest caz, bătălia pentru democraţie să se transforme într-un teribil război interconfesional.

Să nu uităm prima reacţie a preşedintelui egiptean la ultimatum pe care, aşa cum anunţa biroul său, „nu doreşte să-l ia în considerare” căci  „Egiptul, cu toată puterea pe care o are, în nici un fel de circumstanţe, nu va permite un mers înapoi”.

A făcut însă un pas înapoi, înlocuind câţiva miniştri. Fără efect aparent, iar mâine forţele antagoniste se vor afla în stradă, aşteptând arbitrajul armatei. Să vedem ce se va mai întâmpla atunci. Dar şi până atunci, căci jocurile sunt în plină desfăşurare iar în teren se află multe personaje interesante…