Eforturile Iranului de a evita un conflict cu Israelul par să fi dat greș. Ce opțiuni are

Lipsa de disponibilitate a Iranului de a veni cu un răspuns decisiv la loviturile Israelului asupra milițiilor asociate cu regimul său poate avea la bază doi factori, și anume lipsa opțiunilor și aversiunea față de risc într-un moment potențial periculos, se arată într-o analiză The Guardian semnată de Esfandyar Batmanghelidj, fondatorul Fundației Bourse & Bazaar, un centru de reflecție axat pe elaborarea politicilor economice în Orientul Mijlociu și Asia Centrală.

Panouri cu liderul defunct al Hezbollah în Teheran FOTO EPA-EFE

Săptămâna trecută, liderii iranieni s-au trezit puși într-o situație deja familiară. Israelul l-a ucis într-un bombardament pe liderul Hezbollah, Hassan Nasrallah – acesta fiind doar ultimul în șirul de asasinate ce au vizat figuri de rang înalt conectate cu regimul din Iran.

Într-o scurtă declarație în care l-a elogiat pe șeful Hezbollah, liderul suprem iranian Ali Khamenei a proclamat că Israelul nu a devenit nicidecum „victorios” țintindu-l pe Nasrallah, într-un atac aerian pe care l-a catalogat drept o „atrocitate”. A subliniat totuși că Israelul va avea de înfruntat „lovituri zdrobitoare” drept represalii – însă acestea sunt presupuse a veni din partea grupărilor de pe „frontul rezistenței”, mai degrabă decât direct de la Iran.

Absența unei promisiuni directe de răzbunare în declarația lui Khamenei a suscitat îngrijorări în rândul multora de la Teheran că Israelul revelează slăbiciunea Iranului. Probabil în scopul de a le calma, potrivit unor relatări, un comandant al Gardienilor Revoluției ar fi simțit nevoia să sublinieze în fața parlamentarilor iranieni că lovitura de succes a Israelului nu deteriorează capacitățile Hezbollah.

Totuși, anumiți analiști și politicieni nu sunt deloc convinși. De pildă, Ali Motahari, un parlamentar iranian, a sugerat că Israelul s-ar fi simțit încurajat să îl ucidă pe Nasrallah întrucât Iranul nu a răspuns decisiv după asasinarea liderului politic al Hamas, Ismail Haniyeh, deși a promis răzbunare.

Lipsa unui răspuns decisiv al Iranului față de Israel reflectă doi factori. În primul rând, Iranul nu dispune de opțiuni prea bune când e vorba de a lansa o ripostă împotriva Israelului, o țară cu o armată convențională mult mai puternică, capacități extinse de spionaj și cibernetice și un factor de descurajare nuclear. Chiar și barajul fără precedent de rachete și drone pe care Iranul l-a lansat asupra Israelului în aprilie a fost calibrat pentru a evita o escaladare suplimentară. În al doilea rând, conștienți că nu au opțiuni bune, factorii de decizie iranieni au devenit retinecți să-și asume riscuri, mai ales în condițiile în care Israelul ridică miza.

Prudența Iranului ar putea părea surprinzătoare, ținând cont de portretizarea Iranulului drept o țară în care ideologia alimentează deciziile iraționale. De fapt, dimpotrivă, liderii iranieni par prinși în capcana propriei raționalități, în timp ce au de partea cealaltă un inamic ce dă impresia că e dispus la pariuri tot mai îndrăznețe. Khamenei știe că are cărți proaste, și, totodată, că a cedat în mod repetat în fața presiunii israeliene. Procedând astfel, el a evitat ca Iranul să fie atras în ceea ce ar fi cu siguranță un război devastator. Dar teancul de jetoane al Iranului, cândva formidabil, este acum în scădere.

Abordarea Iranului are o explicație istorică clară. Spre deosebire de Israel, o națiune formată prin mobilizări repetate pentru război, Republica Islamică Iran este un proiect politic angajat în demobilizare. În timp ce guvernul teocratic al țării și structurile militare au fost consolidate prin „apărarea sacră” a teritoriului iranian în perioada războiului cu Irakul, contractul social ce s-a conturat după aceea a avut în centru promisiunea că acele coșmaruri nu se vor repeta.

Conducerea teocratică a Iranului a promis cetățenilor țării securitate și prosperitate - un angajament dificil într-o regiune măcinată de război și lipsuri. În multe privințe, liderii iranieni nu au reușit să respecte această promisiune. Prosperitatea a fost subminată de izolarea creată de sancțiunile SUA, iar securitatea, de represiunea pe care statul a exercitat-o asupra propriului popor, în special asupra femeilor iraniene.

Dar Khamenei, care era președintele Iranului în timpul conflictului de opt ani cu Irakul, a reușit să țină războiul departe, chiar în timp ce făcea ravagii în Afganistan, Irak și Siria vecine, și în pofida faptului că politicieni de rang înalt din SUA și Israel amenințau constant cu o invazie decisivă a Iranului.

Războiul este un risc pentru Iran

Or dacă Iranul va fi târât într-un război cu Israelul, acesta va marca sfârșitul proiectului politic pe care Khamenei l-a prezidat timp de 35 de ani. Ar însemna că Iranul nu a putut, în ciuda presupusei conștiinciozități a guvernului său religios sau a avantajelor clare ale statalității sale, să învingă forțele entropice din Orientul Mijlociu. Israelul, prin contrast, a îmbrățișat entropia. Operațiunea de eliminare a lui Nasrallah a fost denumită Noua Ordine, reflectând utilizarea de către Israel a distrugerii ca forță creatoare.

Fără îndoială, Hezbollah reprezintă o amenințare la adresa securității israeliene. Chiar și așa, Israelul a eliminat un lider care s-a arătat reticent în a se implica într-un război mai amplu. Acest fapt nu este de bun augur pentru Iran, pe măsură ce liderii săi devin și mai expliciți în afirmarea unei aversiuni față de conflict.

În timpul unei conferințe de presă la Adunarea Generală a ONU, săptămâna trecută, președintele iranian, Masoud Pezeshkian, a declarat că Iranul este „dispus să lase deoparte toate armele [sale] atât timp cât Israelul este dispus să facă la fel”. Dar Israelul nu va lăsa deoparte armele dacă este convins de faptul că acestea le conferă puterea de a reorganiza balanța puterii regionale în favoarea sa.

Îngrijorător este faptul că, în timp ce rachetele și dronele Iranului nu au reușit să descurajeze Israelul, există o altă armă pe care unii analiști iranieni îi cer Iranului să o dezvolte. O armă pe care o consideră mai potrivită pentru consolidarea poziției defensive a Iranului, iar asta întrucât nu trebuie să fie folosită pentru a fi eficientă: Iranul este un stat pe punctul de a avea armă nucleară.

După două decenii de escaladare nucleară, Iranul deține instalațiile și cunoștințele necesare pentru construirea unei bombe nucleare. O armă nucleară ar putea restabili disuasiunea față de Israel, permițând Iranului să evite atragerea într-un conflict la scară largă și dând un nou impuls negocierilor pentru de-escaladarea conflictului din regiune.

Pe de altă parte, ar reprezenta un pariu îndrăzneț, pe care Khamenei a refuzat să și-l asume. În cazul în care liderii israelieni estimează că Iranul ar face asta, e de așteptat să lanseze un atac militar, probabil sub forma unei operațiuni comune cu SUA.

Cu toate acestea, nu există nicio garanție că un astfel de atac ar avea succes. După cum a observat expertul nuclear Kelsey Davenport la începutul acestui an: „Având în vedere că Iranul are deja capacitatea de a dezvolta arme nucleare, eșecurile unei lovituri militare ar fi temporare, deoarece Iranul are cunoștințele necesare pentru a reconstitui programul”.