Doctrina lui Benjamin Netanyahu: Cum a modelat viziunea Israelului despre pace și război
0Un atac precum masacrul comis de Hamas la 7 octombrie nu ar fi trebuit să fie posibil, cel puțin nu atâta vreme cât la conducere ar fi fost premierul Benjamin Netanyahu. Supranumit de acoliții săi „domnul Securitate”, ar fi vrut să rămână în istorie ca „protectorul Israelului”, scrie The Guardian, într-o amplă analiză.
Israelul nu a cunoscut niciodată o perioadă mai pașnică și mai prosperă decât în cei aproximativ 16 ani de când e la putere, îi place lui Netanyahu să se laude. În timpul mandatelor sale, Israelul a instalat sistemul Iron Dome pentru interceptarea rachetele din Fâșia Gaza și a construit, de-a lungul graniței cu enclava, un gard de circa 65 km, în valoare de 1,1 miliarde de dolari, dotat cu senzori subterani, arme controlate de la distanță și un sistem extins de camere de luat vederi.
Doar că liniștea relativă din ultimul deceniu și jumătate a fost clădită pe o serie de iluzii: că palestinienii și aspirațiile lor de libertate ar putea fi mascate de ziduri de beton și astfel ignorate; că orice rezistență ar putea fi gestionată printr-o combinație de tehnologie și putere de foc copleșitoare; că lumii, și în special statelor arabe sunnite, i s-a urât în asemenea măsură de problema palestiniană încât aceasta ar putea fi scoasă de pe agenda globală și, în consecință, că guvernele israeliene ar putea face ce vor și nu ar suferi prea multe consecințe.
Atacul din 7 octombrie a spulberat toate aceste prezumții. Prinsă cu garda jos, armata israeliană a părut aproape paralizată, nereușind să recâștige controlul asupra unor orașe și kibbutzuri preț de peste 48 de ore. Fiecare filă a proiectului lui Netanyahu s-a prăbușit în acea dimineață de sărbătoare pe care israelienii au început să o numească „sabatul negru”.
Guvernele succesive ale lui Netanyahu nu creat condițiile ca israelienii să fie mai în siguranță. Dimpotrivă, i-au făcut vulnerabili la atacuri precum cel comis de Hamas.
Și totuși, în timp ce viziunea lui Netanyahu asupra Israelului a fost pe deplin discreditată, nu există în prezent un succesor clar care să pară pregătit să se despartă de ea. Bazele pe care le-a pus Netanyahu s-ar putea dovedi mult prea dificil de deconstruit. Criza actuală ar putea foarte bine să marcheze sfârșitul carierei publice a lui Netanyahu. Dar Israelul ar putea să fie prins în capcana premiselor create de el mult timp după el, notează The Guardian.
Pariul lui Netanyahu
În 1995, în timp ce Yitzhak Rabin se pronunța în favoarea unei înțelegeri cu Organizația pentru Eliberarea Palestinei (PLO), Netanyahu era liderul partidului de dreapta Likud. El era considerat pe scară largă ca o față nouă și curajoasă pe o scenă politică obosită, dominată încă de veteranii fondării statului Israel. Un operator politic abil, Netanyahu și-a mizat viitorul politic pe opoziția față de procesul de pace de la Oslo.
Pe străzile Ierusalimului, într-o noapte de octombrie, demonstranții de dreapta afișau pancarte în care îl denunțau pe Rabin drept trădător. Agitau fotografii cu premierul israelian în uniforma SS-ului nazist și purtând eșarfa în carouri a președintelui PLO, Yasser Arafat, scandând: „în sânge și foc îl vom expulza pe Rabin” și „Moarte lui Rabin”.
O lună mai târziu, un naționalist religios pe nume Yigal Amir, student la drept, a tras două gloanțe în spatele lui Rabin, ucigându-l și, laolaltă cu el, punând cruce viziunii de compromis teritorial pe care o reprezenta. „Bibi este un criminal”, au scandat susținătorii lui Rabin.
În 1996, succesorul lui Rabin, Shimon Peres, a convocat alegeri în speranța de a reafirma un mandat popular pentru procesul de pace de la Oslo. Conform sondajelor, era un pariu sigur. Popularitatea lui Netanyahu începuse să scadă în urma asasinării lui Rabin. Dar, după o serie de atentate sinucigașe cu bombă în lunile precedente alegerilor, norocul lui Netanyahu a început să se schimbe. L-a chestionat nemilos pe adversarul său cu privire la pericolele compromisului teritorial, l-a catalogat ca fiind slab și a avertizat că Peres „ar împărți Ierusalimul”. Cu o marjă infimă - mai puțin de 1% din voturi - Netanyahu a reușit o surpriză. Devenea cel mai tânăr prim-ministru din istoria Israelului.
Primul mandat al lui Netanyahu nu a fost un succes, dar multe dintre semnele distinctive ale politicii sale viitoare erau deja evidente. Presat de administrația Clinton să accelereze negocierile de pace, Netanyahu i-a tras pe sfoară pe americani, angajându-se doar la minimul necesar pentru a menține procesul de pace, făcând în același timp tot posibilul pentru a împiedica un acord privind statutul final. Din perspectiva lui Netanyahu, cea mai bună modalitate de a împiedica crearea unui stat palestinian era să respingă discret soluția celor două state, fără agitația pe care ar fi creat-o o anexare oficială sau respingerea directă a procesului de pace coordonat de SUA.
O viziune pesimistă asupra lumii
Netanyahu nu este un ideolog convențional. Opoziția sa față de o soluție cu două state nu derivă din vreo convingere mesianică sau inspirație biblică. În timp ce mulți dintre susținătorii săi sunt tradiționaliști religioși, el este un laic convins. În schimb, viziunea sa asupra lumii este modelată de un pesimism profund.
El a absorbit această viziune în copilărie. Tatăl său, Benzion Netanyahu, a fost un istoric al Inchiziției spaniole care a murit în 2012, la vârsta de 102 ani. „Istoria evreilor este în mare măsură o istorie a holocausturilor”, a declarat Netanyahu pentru New Yorker. Pentru Netanyahu fiul, această viziune catastrofală a istoriei presupune că aproape toate chestiunile legate de apărare sunt văzute prin prisma amenințării existențiale. Potrivit unui astfel de calcul, orice stat palestinian ar evolua aproape cert într-un stat terorist islamist care amenință existența Israelului; prin urmare, controlul israelian pe termen nelimitat asupra teritoriilor ocupate este o necesitate absolută pentru supraviețuirea evreilor.
Netanyahu a îmbinat această viziune sumbră asupra lumii cu măiestria în arta prezentării politice. A urmat cursuri de actorie pentru a-și perfecționa prestațiile publice. A purtat machiaj și s-a asigurat că camerele de filmat îi arată doar partea bună. Într-o perioadă în care majoritatea celorlalți politicieni israelieni preferau cămășile cu mânecile suflecate, Netanyahu apărea în costume Brioni îndrăznețe, iar acest gust pentru lux avea să îl păstreze de-a lungul anilor.
Fost comandant al forțelor speciale devenit consultant în management, Netanyahu a întruchipat noua sinteză israeliană a neoliberalismului de tip șoim. A fost simultan un tehnocrat și un populist. În 1996, a preluat postul cu planuri elaborate de refacere a economiei israeliene după modelul pieței libere thatcheriene: restructurarea birocrației țării, liberalizarea pieței muncii, reducerea subvențiilor pentru industriile în dificultate. A îndeplinit foarte puțin din acest program. Mai semnificative au fost schimbările pe care le-a adus în cultura politică a Israelului. Încă din anii 1970, Likud a folosit retorica resentimentelor de clasă și a tradiționalismului religios pentru a-și mobiliza baza formată în mare parte din Mizrahim, evrei din clasa muncitoare, originari din Orientul Mijlociu și din Africa de Nord. Netanyahu a ascuțit populismul Likud-ului pentru epoca declarațiilor de presă. Susținătorii săi s-au raliat în spatele sloganului „Netanyahu - bun pentru evrei”, care asuma faptul că adversarii săi erau neloiali față de interesele evreiești.
Modelul Netanyahu
Până în 2015, el s-a „metamorfozat”, a scris Aluf Benn, editorul Haaretz, „dintr-un conservator cu aversiune la risc într-un radical de dreapta”.
De-a lungul lungilor săi ani la putere, a apărut un „model Netanyahu” distinct de politică. În ceea ce privește problema palestinienilor, convingerea centrală a lui Netanyahu a fost că ocupația poate fi gestionată și menținută pe termen nelimitat. În teorie, Netanyahu a sugerat că ar fi dispus să accepte statul palestinian „demilitarizat” pe care l-a descris într-un discurs din 2009. Cu toate acestea, în practică, condițiile în care ar fi fost de acord cu un astfel de stat erau unele pe care niciun lider palestinian nu le-ar fi putut accepta vreodată: nu doar demilitarizarea și controlul de securitate israelian asupra spațiului aerian, ci și o capitală israeliană într-un Ierusalim neîmpărțit. A fost o cacealma pentru a menține vie iluzia unui proces de pace, consolidând în același timp și mai mult ocupația, notează The Guardian.
Chiar și adversarii politici ai lui Netanyahu au îmbrățișat această abordare. Guvernul de scurtă durată al „schimbării” condus de fostul prezentator de televiziune Yair Lapid și de liderul coloniștilor Naftali Bennett, care l-a detronat pentru scurt timp pe Netanyahu în primăvara anului 2021, nu s-a îndepărtat de modelul Netanyahu, ci doar l-a aprofundat. În timpul guvernului Lapid-Bennett numărul victimelor palestiniene din Cisiordania a început să crească vertiginos.
Pentru susținătorii săi, paradigma managementului ocupației avea numeroase avantaje practice. Menținerea status quo-ului a redus riscul de a înfuria comunitatea internațională. Ocupația nedefinită, dar presupus temporară, a permis Israelului să-i țină pe palestinieni lipsiți de drepturi, în timp ce anexarea formală ar necesita ca Israelul să decidă dacă le acordă palestinienilor din teritoriile anexate cetățenia, ceea ce, din punctul de vedere al Israelului, riscă să pună în pericol majoritatea demografică evreiască.
Cu toate acestea, pentru Netanyahu și aliații săi, era totodată necesar să se garanteze că nu ar putea apărea nicio mișcare palestiniană unificată. Mijlocul de a obține asta, potrivit lui Netanyahu, a fost consolidarea islamistei Hamas din Gaza în detrimentul rivalei său, OLP dominat de Fatah din Cisiordania. În acest scop, la cererea Israelului, guvernul din Qatar a transferat miliarde de dolari grupării militante. „Oricine dorește să prevină crearea unui stat palestinian trebuie să sprijine consolidare Hamas”, a spus Netanyahu la o întâlnire a partidului Likud din 2019. „Aceasta face parte din strategia noastră, de a diviza palestinienii între cei din Gaza și cei din Iudeea și Samaria.”
Ceea ce israelienii numesc „conceptzia” – această paradigmă de gestionare a ocupației și dezbinare și stăpânire – a avut corespondent în domeniul politicii externe. Până în 2020, singurele state arabe care au semnat tratate cu Israelul au fost Egiptul și Iordania. Situația s-a schimbat atunci când administrația Trump a încheiat Acordurile Abraham, seria de acorduri de normalizare a relațiilor dintre Israel și statele din Golf Bahrain și Emiratele Arabe Unite, precum și Maroc și, mai târziu, Sudan. Nu este o coincidență faptul că Hamas și-a lansat atacul exact când Israelul și Arabia Saudită păreau să se apropie de normalizarea relațiilor.
Strategia în politica externă
Un Orient Mijlociu în care SUA a jucat un rol mai puțin activ a fost, de asemenea, mult timp un vis al șoimilor israelieni, care văd dependența israeliană de SUA ca o constrângere și o răspundere strategică. În 1996, un grup de cercetători neoconservatori a publicat o lucrare intitulată „A Clean Break: A New Strategy for Securing the Realm”, care a schițat pașii pentru modul în care Israelul sub Netanyahu ar putea „crea” o nouă bază pentru relațiile cu Statele Unite”. Potrivit autorilor, Israelul ar putea câștiga „o mai mare libertate de acțiune și ar putea înlătura o pârghie semnificativă de presiune împotriva sa” dacă ar putea „să se elibereze” de sprijinul SUA prin „liberalizarea economiei sale”.
În mare măsură, administrațiile succesive ale lui Netanyahu au urmat această strategie. Privatizările agresive ale băncilor și utilităților, reducerile de taxe și scăderile drastice ale cheltuielilor publice și măsurile anti-sindicate au transformat Israelul dintr-o economie medie, dominată de stat, într-o putere regională bogată, exportatoare de tehnologie militară și de supraveghere, chiar dacă inegalitatea în cadrul Israelul s-a adâncit. Sub Netanyahu – mai întâi ca ministru de finanțe în guvernul lui Ariel Sharon, apoi în timpul celui de-al doilea mandat ca prim-ministru – Israelul și-a inversat deficitul comercial de lungă durată și a început să acumuleze vaste rezerve valutare. Cu cât Israelul devenea mai puternic din punct de vedere economic, cu atât mai puțin a avut nevoie de ajutor economic direct din partea SUA, care a încetat în 2008. Chiar și ajutorul militar al SUA pentru Israel, deși încă se ridică la suma enormă de 38 de miliarde de dolari, vine în cea mai mare parte sub forma unor reduceri pentru achizițiile israeliene de arme și finanțare pentru apărarea antirachetă– în esență o subvenție pentru producătorii americani de arme.
Pe măsură ce tot mai mult electorat s-a întors împotriva lui, Netanyahu a menținut o coaliție de guvernare promovând coloniștii extremiști și etno-naționaliștii mesianici în poziții de putere în cadrul guvernului său. Printre acestea se numărau figuri precum Itamar Ben-Gvir, acum ministru al securității naționale, anterior condamnat pentru incitare la rasism și terorism și care, în calitate de tânăr militant de extremă dreapta, făcuse parte dintr-un grup care a atacat autocarul lui Yitzhak Rabin. Ca parte a negocierilor de coaliție iarna trecută, Netanyahu a transferat autoritatea asupra guvernului militar din Cisiordania ministrului de finanțe și naționalist religios Bezalel Smotrich, care a cerut anexarea oficială a Cisiordaniei și expulzarea tuturor palestinienilor care se opun.
Odată învestiți cu autoritate, Ben-Gvir și Smotrich au început să depună imediat presiuni pentru anexarea unor părți din Cisiordania ocupată, punând în aplicare măsuri de acaparare a terenurilor și aprobând extinderea nestăpânită a așezărilor, care a culminat, chiar înainte de actualul război, prin a face din 2023 cel mai mortal an pentru palestinieni de la a doua Intifada. Între 1 ianuarie și 6 octombrie, Oficiul Națiunilor Unite pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare a înregistrat cel puțin 199 de victime palestiniene în Cisiordania ocupată, inclusiv Ierusalimul de Est, cea mai mare cifră din 2005.
Incursiunea Hamas în dimineața zilei de 7 octombrie a demontat fiecare componentă a proiectului lui Netanyahu. Amploarea și cruzimea atacului au demonstrat imposibilitatea menținerii ocupației pentru totdeauna fără pierderi continue și devastatoare de vieți omenești. În cea mai mare parte a ultimelor două decenii, palestinienii au suportat marea majoritate a acestor costuri umane, iar acei ani au cufundat Israelul într-o periculoasă mulțumire și indiferență față de soarta vecinilor lor palestinieni. Conducerea Hamas a recunoscut această vulnerabilitate și a exploatat-o cu rezultate criminale.
Se încarcă comentariile...
