Corespondenţă din Gaza. Călătorie prin cea mai securizată frontieră din lume. Primele imagini apocaliptice rămase după retragerea armatei israeliene

Călătoria în Făşia Gaza nu e pentru oricine. Trebuie să te înarmezi cu un munte de răbdare şi o încăpăţânare de fier ca să ajungi în teritoriile palestiniene. Şi asta e valabil în zilele aşa-zis obişnuite. Acum, în timpul celui mai recent conflict israeliano-palestinian, intrarea în Fâşie, dar şi primele impresii odată ajuns acolo întrec limitele oricărui scenariu sumbru.

Accesul în Fâşia Gaza începe într-un birou modern, cu aer condiţionat, din parcul tehnologic al Ierusalimului. Acolo, o armată de voluntari şi angajaţi ai servciului de presă israelian muncesc neîncetat la procesesarea aplicaţiilor pentru cel mai râvnit permis de acces al momentului-cel de intrare în Gaza în calitate de jurnalist. 

Aplicaţia durează puţin, poate fi completată şi online,  voluntarii vorbesc mai multe limbi străine aflându-se acolo ca să te ajute la orice pas. Au, dacă vă vine să credeţi, chiar şi un birou de presă desemnat special pentru jurnaliştii din Europa de Est, deşi în aceste zile, îmi mărturiseşte doamna ce-mi procesează aplicaţia, nu s-au înghesuit prea mulţi est-europeni să trimită corespondenţi. La birourile occidentale coada depăşeşte căteva holuri. La cele nord-americane se împart deja bilete de ordine.

Permisul se obţine în câteva clipe, procesul fiind unul inspirat din administraţia publică americană, lipsit de birocraţie şi transparent. Când crezi că toate rugăciunile ţi-au fost ascultate şi ai permisul în mână, începe aventura. Cardul de presă nu e suficient, ţi se comunică pe cel mai amabil ton, în timp ce degetul funcţionarei ţâşneşte ca arc spre un afiş în limbile de circulaţie internaţională, afiş care până în acea clipă părea neimportant pentru liota de jurnalişti veniţi din toate colţurile lumii. 

Nu, ca să intri în Gaza ai nevoie să fii în înscris pe o „listă specială” a armatei israeline. Şi da, poate dura o vreme. Cât? Câteva zile, poate şi o săptămână, ţi se răspunde pe un ton molcom. Trecerea frontierei dintre Israel şi Palestina pare, dintr-o dată, mult mai departe decât arată harta studiată în detaliu la Bucureşti. 

Câteva zile mai târziu vine şi emailul izbăvitor din partea ofiţerului de presă al armatei israeliene. Scurt şi la obiect, acesta te anunţâ în ce dată şi la ce oră să te prezinţi la punctul de frontieră Erez, celebrul pentru stringenţa cu care eşti verificat şi rata scăzută de admitere a civililor din şi înspre Fâşie, chiar şi pentru diplomaţi sau lucrători ai unor organizaţii umanitare cunoscute. 

Erez- un Alcatraz al Orientului Mijlociu

Odată ajuns la Erez, o aşezare de câteva sute de suflete în apropiere de oraşul Ashkelon, eşti întâmpinat de filtrele celebrei armate israeliene. Cu mult înainte de frontieră, aceştia au listele detaliate cu persoanele înscrise în prealabil, ora şi data la care trebuie să se prezinte la frontieră şi instrucţiunile specifice pentru fiecare doritor de intrare în Făşia Gaza prin acest punct.

Odată trecut de filtrul militar, porţile impunătoare din metal şi o barieră ce inspiră autoritate, te întâmpină. Aici este Erez, considerat punctul de frontieră cel mai bine securizat din lume, până nu demult, o punte de legătură între două lumi aflate într-un conflict istoric. În aceste zile de tensiuni armate, Erez este deschis în anumite perioade şi atunci doar pentru câteva ore, cât să permită accesul lucrătorilor fundaţiilor umanitare, jurnaliştilor şi puţinilor palestinieni ce solicită tratament medical în Israel. 

Paşaportul ţi-e verificat la poartă de lucrătorii unei firme de securitate privată. Odată aprobat, eşti îndrumat să mergi spre terminalul de plecări, una şi aceeaşi clădire cu terminalul pentru sosiri. Acolo, la biroul de imigraţie israelian, îţi sunt verificate amănunţit, din nou, toate actele. Ai opţiunea de a nu-ţi fi ştampilat paşaportul cu viză de ieşire din Israel, un lucru bine de ştiut pentru cei ce călătoresc în alte ţări din Orientul Mijlociu ce nu admit vizitatori cu vize de Israel. 

Sala de aşteptare, cea de după controlul paşapoartelor, e încăpătoare şi luminoasă. Mai mulţi indivizi îmbrăcaţi în negru, cu constituţie atletică, privire ageră şi înarmaţi până-n dinţi se plimbă printre puţinii călători ai punctului vamal securizat. Într-un colţ, o uşă pe care abia se întrezăreşte semnul „Gaza", singura indicaţie spre Fâşie. Luminiţa din dreptul acesteia îşi schimbă culoarea din roşu în verde, semnul universal ce-ţi permite să mergi mai departe. De acum înainte, pe tot parcursul trecerii, alternanţa dintre roşu şi verde îţi va dicta ritmul în care parcurgi labirintul securizat. 

Drumul şerpuieşte prin coridoare impunătoare, timp de câteva minute bune, fiecare mişcare fiindu-ţi atent studiată de către zecile de camere de luat vederi, amplasate în punctele strategice ale coridoarelor ce duc spre teritoriile palestiniene.

Odată ieşit „la lumină”, dar încă pe teritoriu israelian, două porţi masive din material ce pare să reziste la orice armă inventată de mintea umană apar ca din senin. Încastrate de un zid impunător, acestea sunt porţile de acces spre Gaza. O ultimă uşă de metal rotitoare, încă o aşteptare de câteva clipe a luminiţei verzi şi eşti în faţa uşilor indestructibile, la un pas de Palestina, locul spre care s-a îndreptat, din nou, atenţia întregii lumi în aceste zile.

Odată deschise uşile, aerul fierbinte de august torid te răpune, tăindu-ţi, efectiv, respiraţia. Ochiul curios caută cea mai mică întrezărire din „cealaltă lume”, dar, din uşa dintre cele două lumi, tot ce poţi zări sunt şi mai multe gratii şi camere de supraveghere. 

Un coridor lung de aproximativ doi kilometri te întâmpină. E drumul spre Gaza, unul rece, lipsit de viaţâ şi umanitate. De fapt, tot procesul de trecere a frontiere e menit să te dezumanizeze, să te facă să simţi puterea invizibilă a supraveghetorului, să te rogi ca becul să se facă verde căt mai repede ca să poţi trece la următoarea căsuţâ a labirintului. Un drum sisific modern, în care povara e însăşi teama de necunoscut ce trebuie s-o cari cu tine prin arşiţa zilei, fără vreo urmă de izbăvire la orizont. 

În timp ce parcurg coridorul lung, mă gândesc la miile de palestinieni ce, nu de mult, stăbăteau acest drum zilnic, în căutare de muncă în Israel, vremuri ce acum, în urma bombardamentelor din ultimele zile, par apuse pentru totdeauna. Gândul mi-e întrerupt de bâzâitul distant al unui vehicul ce străbate coridorul în viteză dinspre Gaza. În câteva clipe se conturează în faţa mea o motocicletă sovietică cu un fel de cărucior improvizat pentru bagaje. Jabal e hamal, iar astăzi e zi bună pentru el, prima după multă vreme în care frontiera e deschisă şi poate câştiga un ban. Nepotul său stă cuminte în spate şi zâmbeşte timid. Într-o engleză aproximativă, acesta îţi preia bagajele şi, pentru echivalentul unui dolar, face ca distanţa dintre cele două lumi să dispară. Motocicleta lui Jabal „are aer condiţionat...de rachete”, glumeşte acesta. E o glumă bună, dacă n-ar fi şi trist de adevărată. 

Briza răcoroasă e într-adevăr bine-venită, dar scurtă. În câteva clipe se întrezăreşte intrarea în Gaza. Un drum scurt, printre gropi ce par urmele lăsate de recentele atacuri, eşti la punctul de control al Hamasului, organizaţie ce conduce, momentan, acest petic de pământ, denumit de mulţi „cea mai mare închisoare din lume”. 

Fâşia Gaza după retragerea armatei israeliene 

După o scurtă verificare, eşti poftit în Fâşia Gaza de indivizi înarmaţi, în tricouri fără mâneci şi pantaloni militari, ce par destul de relaxaţi pentru o zonă de conflict. Armistiţiul de 72 de ore a fost anunţat luni seară, ambele tabere promiţând să-l respecte, oamenii fiind atât de obişnuiţi cu conflictul încât astăzi pare o zi de odihnă pentru ei. 

Nu şi pentru cei ce păşesc pentru prima dată în permietrul securizat numit Gaza. Primele imagini sunt şocante. Mormane şi bucăţi de beton ce până nu de mult erau case locuite, resturi de mobilă sfărtecate ce amintesc de vremuri mai bune, cartiere pustii, fără vreo urmă de suflare omenească, un peisaj apocaliptic, în contrast puternic cu normalitatea lumii din jurul acestui petic de pământ. 

Doi adolescenţi cară printre dărmături ceva ce seamănă cu o canapea. Oamenii au revenit în această dimineaţă la mormanul de moloz ce le ţine loc de case în aceste clipe grele. Vor fi nevoiţi s-o ia de la zero. Din nou şi din nou. 

În drum spre oraşul Gaza, motociclete, căruţe trase de măgari şi maşini prăfuite işi fac loc printre dărmături. Străzile sunt aglomerate, oamenii grăbindu-se să-şi facă provizii pentru încă o perioadă de atacuri intense. Vor urma căteva zile sau câteva ore fără bombardamente. Nimeni nu ştie încă, însă toată lumea aici, în Gaza, speră ca liniştea să dureze cât mai mult. 

Citeşte şi:

Proteste în Ierusalim: „Gaza este pământ israelian, iar asta nu se va schimba niciodată“