Ce resetare, după noiembrie 2015? Cum ieşim din economia politică de periferie

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Indiferent de opţiunile de viziune – un stat social sau un stat minimal –, rolul politicului în dezvoltarea economică ar trebui să fie bine articulat, iar preferinţa pentru un sistem sau altul ar trebui validată de societate prin vot şi urmărită (aproape) cu încăpăţânare. Dacă ne uităm la politica fiscal-bugetară, asta s-a întâmplat arareori. De Elena Calistru


Articol din dosarul Ce resetare, inclus în ediţia FP România nr. 49 (decembrie 2015/ ianuarie 2016). 

Înainte de a ne întreba dacă este nevoie de o schimbare de paradigmă în economia politică din România, este necesar să clarificăm faptul că în foarte puţine momente politice ale ultimilor ani guvernanţii au avut o paradigmă coerentă în care au gândit rolul economic al statului. De cele mai multe ori deciziile politice cu impact asupra economiei par a fi mai curând reacţii la evenimente şi nu parte a unor strategii proactive.

Fie că a fost vorba de privatizările primilor ani de tranziţie (pentru că aşa se face când treci de la o economie planificată la o economie de piaţă), fie că vorbim despre măririle de salarii sau de aparat bugetar din anii de boom economic (pentru că avem mai multe încasări la buget) sau de tăierile bugetare din anii de austeritate (e criză economică, trebuie să reducem cheltuielile), politica în materie fiscal-bugetară s-a tradus în reacţii, nu în strategii.

Indiferent de opţiunile de viziune – un stat social sau un stat minimal –, rolul politicului în dezvoltarea economică ar trebui să fie bine articulat, iar preferinţa pentru un sistem sau altul ar trebui validată de societate prin vot şi urmărită (aproape) cu încăpăţânare. Sună clişeistic, însă dacă ne uităm la politica fiscal-bugetară, asta s-a întâmplat arareori. De puţine ori programele electorale (sau de guvernare) conţin o viziune despre priorităţile de finanţare ale statului. Este motivul pentru care toate aceste programe par aproape identice şi toate par să rămână doar pe hârtie. Este suficient să ne uităm la cum Educaţia şi Sănătatea au fost priorităţi în programele politice din ultimii 20 de ani şi la ce se întâmplă cu ele.

Argumentul meu este acela că în ultimii ani România a ratat şansa de a utiliza resursele bugetului pentru a genera dezvoltare economică. Din păcate, în unele momente a generat chiar frâne, prin risipă, corupţie sau decizii păguboase – cum este celebra taxă pe construcţii speciale. Unele afaceri ar putea spune chiar că au performat în ciuda deciziilor luate la guvernare.

Locul în care se vede cel mai bine că politica economică a statului român a fost lăsată în bătaia vântului este bugetul de stat. Desigur, rolul statului nu constă doar în asta, iar bugetul de stat în sine nu este suficient pentru a avea o viziune de ansamblu asupra a ce se întâmplă la nivel naţional – bugetele locale sunt şi ele importante. Însă bugetul de stat este locul în care putem izola cel mai bine un spaţiu de analiză în care să identificăm viziunea – sau lipsa ei – în acţiunile unui guvern. Acesta este locul în care se poate observa dacă politica bugetară este un instrument care însoţeşte politici publice mai largi sau doar o simplă contabilitate.

Bugetul României este însă mai mult contabilitate – decizia politică este cvasi-arbitrară şi pare să aibă ca singur scop ajustări care să acomodeze, cumva, diferite cheltuieli în limita unor venituri. Şi atât. În legislaţia românească există de mai mulţi ani o prevedere conform căreia în proiectele de buget trebuie incluse şi proiecţii pentru următorii trei ani. Dacă ne uităm la felul cum sunt construite aceste proiecţii bugetare vom vedea însă că în unele cazuri cifrele sunt doar înmulţite automat cu creşterea economică prognozată sau cu un alt procent chiar mai arbitrar.

Cum arată o viziune despre rolul economic al statului? Dată fiind recenta vizită a premierului britanic David Cameron în România, propun o privire către statul britanic. De ce? Pentru că actualul premier şi partidul său au propus, în alegerile câştigate chiar spectaculos ar spune unii, un program politico-economic multi-anual care are o viziune destul de bine definită. Şi, surprinzător pentru un spectator român, chiar se ţin de el.

George Osborne, responsabilul cu finanţele britanice, a prezentat pe 25 noiembrie 2015 un plan cu orizontul 2020 care arată o scădere a cheltuielilor bugetare de la 45% din PIB în 2010 la 36% în 2020. Dincolo de politica ce pare a favoriza un stat minimal, este interesant de observat proiecţia pe domenii a cheltuielilor guvernamentale: creştere a alocărilor pentru Sănătate generate de adaptarea la evoluţiile demografice şi menţinerea constantă a cheltuielilor doar pentru Educaţie, apărare şi dezvoltare internaţională. Toate celelalte cheltuieli sunt tăiate aproape drastic. Filosofia politico-bugetară a conservatorilor pare să fie clară: un stat minimal, care oferă o plasă de siguranţă socială limitată şi care vrea să îşi asume mai curând un rol de facilitator al dezvoltării economice şi nu unul de actor activ. Această filosofie vine în continuarea măsurilor luate de conservatori în mandatul precedent, iar reconfirmarea lor la putere, după recentele alegeri, pare a da legitimitate acestui plan, prin asumarea acestei viziuni de către o mare parte a societăţii britanice.

Lecţia pentru România nu trebuie să fie neapărat de a prelua aceeaşi filosofie politică, a statului minimal. Ideal, guvernarea din România ar trebui să tindă către definirea unui proiect de guvernare economică pe patru sau şapte ani de către fiecare dintre forţele politice care se vor confrunta în alegerile parlamentare din noiembrie 2016. Aceste viziuni concurente ar trebui să se traducă într-o bugetare multi-anuală şi stabilirea unor priorităţi bugetare de care guvernul „să se ţină”. Dacă partidele politice ar prezenta aceste strategii pe termen mediu – eventual racordate la cadrul financiar multianual al Uniunii Europene –, chiar şi măsuri nepopulare ar putea fi acceptate de societate, întricât ar fi clar că sunt parte a unui puzzle al cărui rezultatul final este cunoscut.

Într-o economie globală încă vulnerabilă la şocuri, şi într-o Românie care este puternic dependentă de evoluţiile economice europene – nu tocmai revitalizate, după cum arată o recentă evaluare a intervenţiei Băncii Centrale Europene –, singura şansă a oricărui guvern de a nu-şi face politica fiscal-bugetară în funcţie de fluxul de ştiri este aceea de a oferi cetăţenilor-finanţatori ai bugetului de stat viziuni coerente şi asumate pe o perioadă ce merge dincolo de ziua de mâine. Viziunea preferată va fi stabilită şi legitimată de cetăţenii-alegători în anul ce va urma. Cert este însă că societatea românească s-a maturizat, iar săptămânile de foc din toamna lui 2015 au arătat că cetăţenii nu mai sunt dispuşi să accepte un stat care nu ştie să explice, transparent şi realist, ce poate şi ce nu poate face de banii lor. 

Elena Calistru este preşedinta Asociaţiei Funky Citizens. 

În lume



Partenerii noștri

image
canal33.ro
Ultimele știri
Cele mai citite