Îi va da Trump undă verde lui Netahyahu pentru un război cu Iranul? Analist: „Ar însemna implicarea SUA în război, ori el a zis că aduce pacea”
0Dacă Trump îi dă undă verde lui Netanyahu pentru un război cu Iranul, asta ar însemna o implicare directă a SUA în conflict, ceea ce vine în contradicție cu unul dintre pilonii campaniei electorale a republicanului, spune experta în relații internaționale Ioana Constantin Bercean.
Unul dintre liderii care s-au bucurat cel mai mult de revenirea lui Donald Trump la Casa Albă este Benjamin Netanyahu. Republicanul a luat, în primul mandat, multe decizii favorabile Israelului și chiar a reușit să înceapă un proces care părea ca va aduce pacea în zonă.
Experta în relații internaționale, specializată pe SUA și pe Orientul Mijlociu, Ioana Constantin Bercean explică, pentru „Adevărul”, cum va gestiona administrația Trump interacțiunea cu Benjamin Netanyahu, în contextul conflictului din Orientul Mijlociu, având în vedere relația foarte bună dintre președintele republican și premierul israelian în primul mandat la președintelui republican. Cât de mult îi va permite administrația Trump lui Netanyahu să își urmeze obiectivele, în contextul în care premierul israelian a profitat de o anumită slăbiciune a administrației Biden, pentru a-și maximiza anumite planuri.
Experta a susținut că Donald Trump va încerca să rămână fidel obiectivului său electoral de a fi președintele care aduce pacea în Orientul Mijlociu și în Ucraina. De asemenea, Trump a înțeles importanța comunității musulmane în SUA și faptul că în Orientul Mijlociu sentimentul de aversiune vis-a-vis de America a atis cote foarte mari.
Problema coloniilor din Cisiordania
Adevărul: În primul mandat, Donald Trump a luat decizii importante în favoarea Israelului, de la recunoașterea Ierusalimului drept capitală, la recunoașterea suveranității asupra înălțimilor Golan și până la acordurile Abraham. Până unde credeți că va merge sprijinul lui Trump pentru planurile premierului Netanyahu? Va permite Israelului să anexeze anumite părți din Cisiordania, care sunt ocupate acum de Israel – celebrele colonii - care ar însemna sfârșitul soluției cu două state?
Ioana Constantin-Bercean: Problema acelor colonii din Cisiordania este într-adevăr o adevărată dilemă pentru orice administrație americană, nu doar pentru administrația Trump.
Nu cred că, așa cum arată lucrurile acum, administrația Trump va recunoaște anexarea sau legalitatea acelor colonii, pentru că asta ar însemna pe de o parte și o încălcare a unor rezoluții ONU care au fost aprobate de-a lungul timpului, dar pe de altă parte și-ar ostiliza și mai mult lumea arabă. Și trebuie să ne uităm un pic înspre contextul acestor alegeri care au avut loc pe 5 noiembrie.
Am observat că Donald Trump a fost susținut de comunitatea arabo-americană, deci cea din interiorul Statelor Unite, cu drept de vot, dar și de Arabia Saudită și asta poate să însemne, așa cum arată lucrurile acum, un singur lucru și anume că administrația Trump, care va intra în exercițiu din ianuarie 2025, a înțeles că anti-americanismul și ostilitatea societății din regiunea Orientului Mijlociu față de America, este destul de crescută. O recunoaștere de iure a acelor colonii israeliene din Cisiordania, ar agrava sau ar aprofunda și mai mult acest anti-americanism, în special în Iordania, în Egipt și în Arabia Saudită, pentru că astea ar fi principalele state care au atât legături directe decât și o problemă directă cu minoritatea palestiniană din State.
Deci cred că această sau o astfel de strategie ar fi exclusă sau dacă sunt specialiști care se duc până într-acolo încât să prezinte și acest scenariu, el ar fi făcută eventual spre finalul mandatului, adică undeva spre 2028, pentru că orice s-ar întâmpla de acum și până atunci ar afecta și în sens negativ orice încercare de soluționare sau de relaționare a Statelor Unite cu statele din regiune, iar aici trebuie în mod particular să ne uităm înspre relația dintre Statele Unite și GCC, acel Consiliu de Cooperare din Golf, și anume principalele state care furnizează încă resurse naturale Statelor Unite. Iar acesta este unul dintre obiectivele strategice americane în regiune, și anume asigurarea fluxului de resurse naturale.
Trump și soluția cu două state
Apropo de soluția cu două state, știm poziția lui Trump legată de această soluție din ce în ce mai des vehiculată?
Soluția celor două state a reapărut pe agenda internațională după atacul terorist din 7 octombrie, pentru că din 2014 a dispărut complet în orice discuție. Problema administrației Trump va fi aceea de a rescrie sub o altă formă acordurile Abraham dacă se va dori resuscitarea acestora pentru că în acordurile Abraham problema palestiniană sau această continuă problemă de fapt și a comunității internaționale nu doar a palestinienilor, nu era deloc menționată în acele acorduri.
Mai mult decât atât, acesta a fost unul dintre motivele pentru care și resurgența aceasta identitară și militară și agresivă dinspre Hamas a fost provocată de lipsa oricărei căi de dialog în ceea ce privește găsirea unei soluții sub o formă sau alta, nu neapărat a soluției celor două state, dar măcar începerea unor discuții care se ducă la o soluție viabilă.
Deci acordurile Abrahams, așa cum arătă ele acum, nu mai sunt viabile, iar dacă Trump va dori să securizeze sau să contribuie la securizarea Israelului, va trebui să regândească acele acorduri, pentru că sub forma lor nu vor mai fi acceptate nici măcar de către Arabia Saudită.
„Fără ajutorul SUA, Israelul nu va câștiga un război împotriva Iranului”
Trump a avut o politică foarte dură împotriva Iranului. Credeți că există îngrijorări legate de faptul că ar putea să-i permit lui Netanyahu să să lovească instalațiile nucleare ale Iranului? Știm că administrația Biden nu a fost de acord cu aceste lovituri.
Administrația Biden nu a fost de acord cu aceste lovituri pentru a nu agrava situația din zonă. Pe de altă parte, și Trump și Netanyahu știu că fără ajutorul SUA, Israelul nu va câștiga un război împotriva Iranului. Am ajunge la un război de lungă durată la finalul căruia ambele state ar fi foarte afectate. Dacă Trump i-ar da mână liberă lui Netanyahu, sigur că asta ar implica și un sprijin militar sporit și un suport discursiv sau la nivel diplomatic.
Dar cred că mai de grabă pentru Donald Trump, despre care știm foarte bine că și-a construit tot discursul electoral privind în politica externă, plecând de la ideea că nu va începe niciun război, că este singurul președinte american în timpul căruia America nu a inițiat niciun război, mai mult decât atât, domnia asta spune că va face pace. Sigur, această declarație este de discutat și vom mai vorbi peste 4-5 ani în ce măsură a reușit sau nu să facă acest lucru. Dar ne amintim de acea greșeală strategică făcută în 2018 de câte Donald Trump, atunci când s-a retras din acordul nuclear cu Iranul fără a pune nimic în loc.
Sigur, nici nu a mai avut un al doilea mandat consecutiv care să-i fi permis măcar o astfel de abordare. Deci nu putem să facem istorie contrafactuală, dar cunoscând puțin idiosincrazia noului președinte american, putem să considerăm sau putem să spunem de fapt că Iranul este o treabă neterminată sau cum ar spune domnia sa, un „unfinished business”.
Donald Trump nu pare genul de om politic sau de om de afaceri care să lase treburile neterminate, inclusiv această înscriere într-o nouă cursă electorală după ce a pierdut, după cea precedentă. Atunci sigur că Iranul este o treabă neterminată ori, dacă ar da undă verde guvernului de la Ierusalim să înceapă un război din acesta mai profund sau mai extins cu Iranul, asta ar însemna până la urmă și o implicare directă a Statelor Unite și o îndepărtare și mai mult a Iranului față de scopul pe care Donald Trump și l-a propus în 2018 și anume acela de a obține un deal, un acord mai bun.
Sigur că abordarea ar fi diferită față de cea unei administrații Harris, pentru că administrația Harris sigur că ar fi continuat politicile președintelui Barack Obama și, sigur, și ale administrației Biden, dar administrația Biden sigur că a înțelit foarte multe piedici pentru că este și contextul de așa natură, dar ar fi o abordare diferită. Dacă doamna Harris ar fi avut poate o abordare mai diplomatică, un discurs poate mai soft, mai blând și ar fi mers pe partea aceasta de a nu îndepărta sau de a nu ostiliza din primele etape Iranul, s-ar putea ca domnul Trump să impună noi sancțiuni, rămâne de văzut asupra cui și asupra ce, pentru că deja Iranul este cea de-a doua țară sancționată din lume după Federația Rusă.
Acea campanie de „maximum pressure” sau presiune maximă asupra Iranului impusă în 2018 și sigur că și-a făcut defectele, dar Iranul s-a redresat și a găsit căi prin care să ocolească sancțiunea internațională și să exporte în continuare petrol, dar după o posibilă perioadă de diplomație din aceasta mai agresivă, știu că sună puțin paradoxal, dar până la urmă și discursul acesta diplomatic poate să aibă mai multe „bețe decât morcovi”, s-ar putea să intre într-o paradigmă în care care, sigur, pe căi mai puțin vizibile printr-o diplomație discretă, să se înceapă un anume soi de discuții cu Iranul și nu ar fi foarte mică surpriza să vedem spre finalul mandatului lui Donald Trump că avem un anume soi de acord cu Iranul, nu trebuie să fie de genul celuia care a fost semnat în 2015 de administrația Obama și Uniunea Europeană și Iran. S-ar putea să fie un acord chiar în bilateral sau o înțelegere de reducere sau de stopare a programului nuclear.
„Iranul, dacă chiar și-ar fi dorit, ar fi putut deveni o forță nucleară”
A reușit Iranul să obțină capabilități nucleare?
Trebuie să spunem că și Iranul, dacă chiar și-ar fi dorit, într-adevăr, să obțină capabilitatea nucleară, ar fi putut să facă acest lucru de foarte multă vreme, pentru că are cunoștințele necesare, poate să atingă cu foarte mare ușurință pragul acela nuclear, a demonstrat și deja cunoaștem din rapoartele a Agenției Internaționale a Energiei Atomice că Iranul a îmbogățit uraniu, nu la acel nivel de a fi folosit militar.
Dar mai degrabă, Iranul preferă încă să folosească acest program nuclear ca metodă de negociere, de șantaj, de instrument de diplomație, putem să-l numim cum dorim, deci preferă să-l folosească în acest sens decât să facă pragul spre a deveni stat nuclear, pentru că atunci, sigur, știe că și consecințele ar fi cu totul altele, dar pe de altă parte, nici situația regională nu a fost încă - deși ea este gravă - dar nu a ajuns nivelul acela de punct fără întoarcere, încât Iranul să considere că este obligat să-și creeze o armă nucleară pentru descurajarea unui potențial atac israelian.
Netanyahu a folosit slăbiciunea americană din zonă
Credeți că e posibil un scenariu în care Trump îi va spune lui Netanyahu să termine acum problemele nerezolvate cu Hamas, cu Hezbollah, chiar și cu Iran, astfel încât în ianuarie, când va prelua oficial funcția la Casa Albă , Trump să poată contribui decisiv la semnarea păcii?
Aici sunt două variabile. În primul rând, trebuie să înțelegem că și domnul Netanyahu este un actor de sine stătător și este unul dintre cei mai longevivi lideri la nivel global în acest moment, cariera sa politică începând în 1966. Trebuie să înțelegem că deciziile sale nu sunt exclusiv influențate de ce ar spune Donald Trump sau orice altă administrație.
Adică are această independență politică și strategică pe care și-a asumat-o. Și, în aceeași măsură, sigur, depinde de Statele Unite. Dar nu cred că deciziile domniei sale ar putea fi influențate sub o formă sau alta exclusiv, să spunem așa, în mod exclusiv de ceea ce ar spune Donald Trump, pentru că și politicile pe care domnia sale le-a urmat în acest ultim an s-au realizat pe fondul acesta de percepție al unei slăbiciuni americane în regiune, adică a folosit acest moment de oportunitate pentru a se duce dincolo de obiectivele inițial propuse după atacul terorist din 7 octombrie.
Trebuie să ne uităm și la cea de-a doua variabilă, adică ce se întâmplă în societatea israeliană, pentru că noi vedem din ce în ce mai multe proteste, chiar acum recent, au fost proteste masive în Tel Aviv, în Ierusalim și în toate centrele mari ale Israelului, pentru că populația a simțit că cele două obiective, și anume eliberarea ostaticilor și eliminarea Hamas, nu au fost îndeplinite. Iar populația israeliană consideră și simte că scopurile sale, scopurile societale, nu mai coincid cu cele politice ale lui Netanyahu. Iar ultima mișcare făcută de premierul Netanyahu, acea de înlocuire a ministrului Gallant cu domnul Katz, a fost făcut exact în acest sens de a liniști oarecum populația, pentru că prima declarație făcută de nou în ministru a fost aceea că va face tot posibilul și scopul principal va fi acela de eliberare, de aducere acasă a ostaticilor israelieni capturați de Hamas în 7 octombrie.
Deci trebuie să ne uităm un pic și înspre domnul Netanyahu, pentru că și domnia sa este un actor foarte rațional, care, repet, a recunoscut și a folosit la maxim această fereasă de oportunitate venită, sigur, pe fondul retragerii americane din Afganistan, pe fondul eșecurilor diplomatice, pe fondul unei lipse de coalizări la nivel internațional în ceea ce privește situația din Orientul Mijlociu, nu doar pe cea din Fâșia Gaza sau a palestinienilor, ci și cea din Liban și toate celelalte mici conflicte din acestea mocnite. Deci domnia sa a instrumentalizat foarte bine tot ce s-a întâmplat în ultimul an acolo, dar fiind un actor pragmatic, înțelege foarte bine că nu poate să își alieneze, să își îndepărteze definitiv nici măcar actuala administrație, care, sigur, încă nu și-a încheiat mandatul, iar de acum și până în ianuarie, când este investirea, se mai pot întâmpla încă foarte multe lucruri.
În plus, în ceea ce privește Israelul, întotdeauna există o politică bipartizană la Washington. Și nu ar fi exclus ca dacă domnul Netanyahu va depăși anumite linii roșii considerate inclusiv de Donald Trump să nu cumva să provoace o reacție din aceasta pe care în sociologie noi o numim efect pervers, adică în loc de un sprijin necondiționat să vină domnul Trump cu niște politici și cu niște strategii care să nu fie într-o totul pe placul Israelului.
Se încarcă comentariile...
