Problema germană inversă

0
0

Integrarea europeană a făcut ca nici măcar polonezii să nu se mai teamă de pofta de dominaţie a Germaniei. Ce li se reproşează acum nemţilor este tocmai nivelul redus al implicării în destinul continentului, explică expertul german Jan Techau într-un in terviu pentru FP România.

Articol apărut în numărul 27 al FP România.

FP România: A devenit Germania naţiunea indispensabilă a Europei?

Jan Techau: Problema este că germanii nu se percep în aceşti termeni, ca fiind naţiunea indispensabilă pentru Europa. Germanii nu au dezvoltat niciodată un sentiment al responsabilităţii care să decurgă din mărimea lor. Discursul polonez a fost în esenţă un semnal de alarmă destinat special pentru o audienţă germană reticentă să accepte adevărul. Sigur că un ministru de externe polonez care cere leadershipul german şi pledează pentru responsabilitatea germană este un eveniment în sine. Pe de o parte, este un mare lucru că se poate spune aşa ceva în Europa de astăzi şi că fantomele trecutului nu mai sunt dominante. Pe de altă parte, simplul fapt că a trebuit să facă asta, să le reamintească germanilor despre responsabilitatea pe care o au pentru restul Europei, este un aspect trist, ba chiar negativ, pentru că germanii ar fi trebuit să ştie deja acest lucru.

 

<b>Ce implicaţii ar avea dezintegrarea euro pentru continent?</b>

În timp, numeroşi politicieni precum Helmuth Kohl sau Joschka Fischer, au încercat să explice că integrarea europeană este o chestiune de război şi pace. Şi cred ca această credinţă este fundamental justă. Societăţile europene sunt fragile, predispuse instabilităţii, iar politica europeană de sute şi sute de ani are această tendinţă de a trasa graniţe virtuale, de a diferenţia între noi şi un virtual „ei”, ceilalţi. Uniunea Europeană a însemnat o încercare de a depăşi toate aceste lucruri, de a lăsa trecutul trecut şi de a găsi modalităţi fără precedent de cooperare. Dacă statele europene, rămân fidele spiritului care reprezintă Europa, faptului că lucrăm împreună pentru ca renunţând la ceva, toţi am hotarât să facem ceva în schimb şi că vom beneficia din asta, toate impulsurile naţionaliste se pot întoarce, iar conflictul nu va mai putea fi mediat şi îndiguit. Aşa că nu aş exclude nici măcar posibilitatea conflictului militar. Istoria nu se sfârşeşte niciodată.

Revine vechea problemă germană, reactivând tradiţionalele dileme de securitate?

Clasica problemă germană pe care o cunoaştem din istorie, a fost întotdeuna legată de o Germanie care încearcă să conducă, să fie veriga puternică şi să domine Europa. Ceea ce vedem astăzi este opusul. Germania este foarte reticentă să conducă, nu vrea să domine, nu simte că are un rol de leadership în Europa. Acum ca doamna Merkel insistă asupra unui set de reglementări, acestea nu sunt reguli de dominaţie, ci sunt reguli care constrâng şi se aplică în acelaşi timp şi Germaniei. Este un set de reglementări care odată aplicat va absorbi o parte din autonomia germană în numele spiritului cooperării europene. Însă în viitor, problema cea mare va fi cu totul alta: reticenţa de a conduce, faptul că germanii sunt orbi la responsabilitatea care vine la pachet cu puterea şi dimensiunea naţiunii lor. Asta va fi noua problemă germană, care nu va fi legată de o Germanie care domină prea mult, ci de absenţa leadershipului sau a unei locomotive germane. Este exact ceea ce a punctat şi Sikorski care nu se teme de puterea germană, ci de pasivitatea germană.

Acum 15 ani, un profesor de literatură engleză de la Universitatea Hamburg a spus că Germania este precum Hamlet: vrea să fie lasată în pace, nu se poate decide, cugetă la nesfârşit, acţionează mereu prea târziu. Există trăsături hamletiene în comportamentul Germaniei, dar să nu uităm că impulsuri similare există şi în alte state. Şi mă gândesc la tendinţele provinciale şi parohiale din Marea Britanie, Spania, Italia sau Polonia. Problema cu Germania este că toate statele pe care le-am menţionat au o elită cosmopolită, centrată spre spaţiul internaţional, balansând instinctele provinciale. Germanii nu au cu adevărat o elită de acest tip care să contrabalanseze acest parohialism. Provincialismul german, sau izolaţionismul hamletian nu este o problemă germană specifică. Problema germană specifică este că această tendinţă este mult prea dominantă şi că nu este balansată de către o elita internaţională ca în celelalte state.

 Sunteţi susţinătorul unei Europe hamiltoniene. De ce ar fi o dezbatere specific americană relevantă pentru Europa?

Atunci era practic o dispută între Jefferson şi Hamilton despre centrul economic al ţării. Jefferson era încă unul dintre părinţii fondatori ai Revoluţiei care credea că statul federal nu trebuie să fie forţa dominantă în această dezbatere. El era din Virginia şi credea cu tărie că Virginia era cel mai important stat al Uniunii şi că era îndreptăţit să-şi păstreze autonomia şi independenţa. În plus avea viziunea unui stat agrar al fermierilor liberi care nu s-ar implica prea mult în lume şi ar trăi în bunăstarea unei vieţi pastorale. De cealaltă parte este Hamilton care nu era un american nativ, fiind originar din Indiile de Vest, şi care astfel, nu era ataşat prea mult de niciunul dintre state. Hamilton avea o înţelegere distinctă asupra finanţelor realizând că dacă Statele Unite vor sa devină o superputere aveau nevoie practic de capacitatea de a valorifica puterea pieţelor financiare. El a înţeles totodată că Statele Unite aveau nevoie de pârghiile instituţionale necesare pentru gestiona sume mari de bani, cu alte cuvinte de o bancă naţională şi de o trezorerie. Pe scurt, Hamilton dorea un mecanism fiscal centralizat capabil să valorifice potenţialul economic al Statelor Unite. Cele două viziuni s-au ciocnit, dar în cele din urmă Hamilton a ieşit triumfător. Banca naţională a fost creată concomitent cu o trezorerie a obligaţiunilor. Iar acesta este exact tipul de dezbatere pe care îl avem astăzi în Europa unde ne întrebăm dacă suveranitatea financiară ar trebui să rămână statelor naţionale sau trebuie tranferată unui nivel federal. Uniunea fiscală este exact despre asta. Tema eurobondurilor este echivalentul trezoreriei din vremurile hamiltoniene. Decizia americană de a crea o bancă naţională este în esenţa sa momentul care exprimăcu adevărat simbolismul unei statalităţi puternice. Este naşterea Statelor Unite ale Americii. Iar dacă ne uităm la dezbaterea din jurul uniunii fiscale europene, a bondurilor de trezorerie, a perspectivei supravegherii fiscale şi bugetare prin intermediul Comisiei Europene, a unui aparat de planificare financiară mai centralizat, toate acestea trimit la conturul unui stat european federal. Sigur, nimic nu se va întampla peste noapte, dar este un moment istoric, similar dezbaterii dintre Hamilton şi Jefferson care a fost instrumentală în crearea naţiunii americane. În acelaşi fel, dezbaterea europeană vizează creionarea fundaţiei unui stat federal. Pare SF dar dacă ne uităm la dinamica din spatele întregului proces, când ne uităm la chestiunea tranferului de suveranitate din sectorul fiscal (şi care este dreptul prin excelenţă al oricărui stat naţional) atunci precedentul american capătă o tot mai amplă relevanţă pentru Europa de astăzi.

Vedeţi Marea Britanie ca parte dintr-o viitoare Europa hamiltoniană?

Oricât de mult ar urî britanicii acest lucru, nu prea au de ales. Ideea întoarcerii la Commonwealth, la o Mare Britanie care este independentă, în afara UE, şi care dezvoltă raporturi comerciale cu restul lumii în virtutea propriilor sale forţe este o iluzie pur romantică. Nu este o opţiune politică viabilă. Marea Britanie va fi parte a unei Europe hamiltoniene pentru ca în caz contrar decizia de a rămâne în afară o va răni grav.

 Va putea o Europa hamiltoniană să rezolve problemele de legitimitate şi deficit democratic pe care proiectul european le are astăzi?

Pentru mine, aceasta este întrebarea crucială, aspectul cheie. Dacă o Europă hamiltoniană este pe cale de a se naşte de nevoie, atunci nu poate funcţiona fără noi surse şi input-uri de legitimitate. Iar asta implică alegeri europene, constituirea unui electorat şi a unui corp politic european. Nu poţi avea o Europă hamiltoniană puternică fără un mandat popular. Dacă uniunea fiscală conduce la o Europă hamiltoniană, noul construct nu va putea să supravieţuiască fără o fundaţie democratică.

Jan Techau este directorul think-tank-ului Carnegie Europe, Bruxelles.

Europa


Ultimele știri
Cele mai citite

Partenerii noștri