Europa l-a ținut pe Trump în NATO. Ce urmează? Analiză Politico
0Diplomaţia europeană a descoperit, în sfârşit, cheia relaţiei funcţionale cu Donald Trump: linguşeala bine calibrată şi evitarea oricărui subiect concret. La summitul NATO de la Haga, vechiul duşman al alianţei transatlantice s-a arătat surprinzător de blajin. Nu a fost vorba despre vreo revelaţie ideologică – ci, mai curând, despre o coregrafie atent pusă la punct de europeni, menită să evite iritarea „invitatului special”, scrie Politico.eu.
Mark Rutte, secretarul general al NATO, a reuşit performanţa de a nu provoca niciun derapaj. La Haga, totul a fost regizat pentru a evita scenele de acum şase ani, când Trump brusca oficiali europeni şi ameninţa cu retragerea SUA din alianţă.
De această dată, fostul preşedinte american a fost primit cu un program redus, dar plin de complimente. Comunicatele oficiale au fost prescurtate la minimum – cinci paragrafe, faţă de 38 anul trecut –, iar chestiunile sensibile precum cheltuielile reale pentru apărare au fost tratate vag. Atmosfera a fost, în cuvintele unui diplomat european, „bună”.
„Ne-am adaptat. Vorbim cu lumea lui Trump, nu doar cu instituţiile americane. Nu e doar linguşeală. E o tactică de supravieţuire”, a recunoscut, sub acoperirea anonimatului, un alt oficial.
În cele 24 de ore petrecute în Olanda, Trump a fost tratat cu deferenţă – de la cină cu laude pentru rolul său diplomatic până la invitaţia de a înnopta la palatul regelui Willem-Alexander, invitaţie acceptată. Zelenski, la rândul său, a apărut într-un costum sobru, renunţând la echipamentul tactic devenit emblematic, după ce fusese ironizat într-o întâlnire anterioară de lideri republicani.
Sub această aparenţă de armonie, au existat totuşi şi note discordante. Spania a refuzat să semneze angajamentul privind creşterea bugetului apărării la 5% din PIB până în 2035, ceea ce a atras un nou atac din partea lui Trump, care a ameninţat cu tarife vamale – deşi, legal, acestea ar viza UE, nu doar Madridul. Negocierile comerciale cu Bruxellesul au fost şi ele sursă de tensiune: Franţa şi Germania şi-au exprimat frustrările, chiar dacă discret.
Summitul a trecut însă fără incidente majore. Trump s-a declarat impresionat de „pasiunea” liderilor europeni pentru ţările lor şi a descris NATO, cu o frază neaşteptată, drept „nu o înşelătorie, ci un grup de oameni care chiar îşi iubesc ţara”. Un mesaj contrastant faţă de tiradele sale din trecut.
Problema e că, în schimbul acestei relative păci diplomatice, europenii au renunţat la claritate. Sprijinul pentru Ucraina, deşi reafirmat, a fost trecut aproape în treacăt. Promisiunea integrării în NATO a fost reconfirmată doar formal, fără o foaie de parcurs clară. În schimb, Trump a obţinut ceea ce voia: asumarea obiectivului de 5% din PIB pentru apărare, chiar dacă mijloacele de atingere rămân ambigue.
Criticile, deşi izolate, nu au lipsit. Fostul ministru lituanian de externe Gabrielus Landsbergis a descris summitul drept „poate cel mai prost din istorie – dar putea fi şi mai rău. De exemplu, puteam să nu mai avem NATO. Deci, tehnic, yay.”
Rutte, artizanul atmosferei fără scandal, a fost acuzat de unii oficiali est-europeni de „slugărnicie”. Dar majoritatea au păstrat tăcerea. „Nu am auzit niciun cuvânt din partea americanilor care să mă pună în dificultate”, a declarat ministrul ceh de externe Jan Lipavský.
Trump, în stilul său inconfundabil, a tras concluzia: „Am venit aici pentru că trebuia, dar plec alt om. Iar fără Statele Unite, NATO nu ar fi ceea ce este.”
Summitul de la Haga a fost o lecţie de diplomaţie adaptativă: când nu mai poţi convinge, învaţă să gestionezi. Chiar şi dacă asta înseamnă să-l numeşti pe fostul preşedinte „daddy”.
Problemele rămân
Dar liniștea de după nu înseamnă nici pe departe rezolvarea problemelor. Dimpotrivă – adevăratul test pentru liderii europeni abia acum începe.
A fost nevoie de promisiunea unei cheltuieli de 5% din PIB pentru apărare până în 2035 ca să tempereze retorica lui Trump și să-i obțină, fie și temporar, angajamentul față de clauza de apărare colectivă din Articolul 5. Dar dacă angajamentul verbal s-a obținut cu relative ușurință, implementarea sa practică e cu totul altă poveste.
„Doar banii nu vor rezolva problema,” a punctat cancelarului german Friedrich Merz, exprimând ceea ce mulți gândesc, dar nu au curajul să spună deschis: sumele pot fi anunțate, dar transformarea lor în capabilități militare reale va fi un efort herculean.
De altfel, noua țintă de 5% — împărțită în 3,5% pentru cheltuieli militare directe și 1,5% pentru infrastructură și domenii conexe — vine într-un context politic și economic dificil. Statele europene trebuie să explice cetățenilor de ce pensiile, sănătatea sau educația ar putea suferi tăieri pentru a cumpăra arme. Unele capitale, mai aproape de Rusia, vor reuși poate să justifice efortul. Altele — mai departe de linia frontului și mai aproape de limita deficitului — vor avea misiuni imposibile.
„Franța, Belgia, Marea Britanie, Spania și Italia nu sunt deloc în poziția de a susține aceste angajamente pe termen lung,” avertizează François Heisbourg, analist strategic. Nici Spania nu a lăsat loc de echivoc, opunându-se în ultima clipă noii ținte de cheltuieli în cadrul summitului.
Și opoziția politică începe să se organizeze. La doar câteva străzi distanță de sediul reuniunii NATO, fostul premier italian Giuseppe Conte conducea un grup de stânga care denunța „reînarmarea Europei” și avertiza că aceasta va fi plătită cu „tăieri severe în sănătate, educație și servicii sociale.”
Bani sunt. Ce facem cu ei?
Chiar presupunând că statele membre își ating țintele bugetare, o altă provocare se profilează: cum vor cheltui acești bani și, mai ales, cine va beneficia? UE riscă să pompeze miliarde de euro în industria de armament americană, în lipsa unei strategii coerente de producție și achiziții comune.
Inițiativele europene de cooperare în domeniul apărării au eșuat până acum să livreze rezultate similare cu proiecte de succes precum Airbus. Fragmentarea industriei de armament terestru e încă un obstacol major, iar coordonarea achizițiilor rămâne o problemă cronică.
Danemarca, care preia președinția rotativă a Consiliului UE în iulie, și-a asumat misiunea de a identifica proiecte cu aplicabilitate largă pentru toate statele membre. Urgențele sunt clare: capabilități de lovitură în adâncime, realimentare aeriană, transport tactic, sateliți – domenii în care dependența de SUA este încă semnificativă.
„Niciun stat european nu poate construi singur aceste capabilități. Avem nevoie de modele de tip națiune-cadru, în care țările mari oferă infrastructura principală, iar cele mijlocii și mici contribuie complementar,” a explicat președintele Cehiei, Petr Pavel.
Umbra retragerii americane
Peste toate planează însă incertitudinea legată de prezența militară americană în Europa. Summitul de la Haga a evitat subiectul, dar ambasadorul SUA la NATO a confirmat că discuția va avea loc „după”.
O analiză a Pentagonului – coordonată de Elbridge Colby, un strateg cu viziuni dure asupra Chinei – ar putea duce la retragerea celor 20.000 de militari americani suplimentari trimiși în Europa în 2022. Frontul de Est privește cu îngrijorare. „Prezența trupelor americane este esențială pentru descurajare,” a spus tranșant ministrul apărării din Lituania, Dovilė Šakalienė.
Deocamdată, nu există niciun calendar oficial și nici consultări reale cu aliații. „Ar fi bine să știm,” a comentat ironic Emmanuel Macron, întrebat de jurnaliști despre posibilele retrageri.
Un NATO salvat pe termen scurt. Dar la ce preț?
Liderii europeni au reușit să-l convingă pe Trump că NATO merită salvat. Dar compromisul nu vine fără costuri. Rămâne de văzut dacă promisiunile făcute în saloanele de la Haga vor rezista în fața realității bugetare, a oboselii electorale și a tentației izolaționismului american.
Se încarcă comentariile...
