Război și pace - Prețul dependenței de autonomie militară a Europei
0Drumul spre o Autonomie Militară Europeană durabilă pleacă de la crearea unui set de principii și valori, construit astfel încât să permită asigurarea unei distribuții echitabile a responsabilităților în cadrul uniunii.
Dacă principiile pot fi configurate contextual în funcție de factori precum geografia, economia sau capitalul uman disponibil, valorile sunt profund ancorate în specificul cultural al fiecărei națiuni – specific care de-a lungul istoriei Europei s-a modelat și a evoluat mai mult spre diversitate și diferențiere decât spre convergență.
Dacă America a trebuit să treacă prin Războiul Civil, acum 160 de ani, pentru a fi ceea ce este astăzi, Europa trebuie să câștige Războiul Civil de Unificare și Fraternitate, care trebuie să definească un set de valori și principii comune celor 27 de state și nu numai.
Fiecare țară are propria sa poveste, propria sa memorie colectivă și propriile sale instincte strategice și, de-a lungul timpului, aceste diferențe ne-au făcut mai degrabă unici decât uniți și toate acestea sunt în detrimentul armoniei.
Pe fondul evoluțiilor geopolitice globale, a presiunii crescânde asupra NATO și a incertitudinilor legate de angajamentul strategic american față de Europa, Uniunea Europeană este tot mai interesată de dezvoltarea unei autonomii militare strategice. Această autonomie nu presupune o ruptură de NATO, ci o capacitate sporită de acțiune independentă, complementară alianței.
În contextul primei strategii pentru industria de apărare a SUA (The National Defense Industrial Strategy - NDIS)[1] din ianuarie 2024 și apoi a strategiei europene(EDIS)[2] însoțită de planul de acțiune (EDIP)[3] la nivelul Uniunii Europene ar trebui făcute eforturi pentru reducerea decalajul dintre încheierea măsurilor de urgență pe termen scurt, cum ar fi ASAP[4] și EDIRPA[5], și asigurea pregătirii industriale de apărare a UE pentru viitor. Uniunea Europeană are de ales între stagnare și curaj strategic, cheia fiind o viziune de ansamblu bazată pe complementaritate și solidaritate.
Autonomia ar presupune o armată unificată care ar necesita un comandament unic și o doctrină militară comună, ceea ce presupune un calendar pentru armonizarea strategiilor de apărare ale statelor membre. Este extrem de puțin probabil ca statele să renunțe la controlul național asupra armatei în favoarea unei autorități centrale europene.
Autonomia militară europeană nu poate fi construită peste noapte și nu trebuie să fie un proiect duplicat al NATO. Ea trebuie să reflecte diversitatea strategică a continentului, să fie funcțională, realistă și distribuită echitabil. Tratatul de la Lisabona prevede o clauză de apărare reciprocă, dar aceasta nu implică un angajament militar obligatoriu, așa cum este Articolul 5[6] din Tratatul NATO.
Pentru atingerea unui grad ridicat de autonomie sunt necesare politici specifice în măsură să asigure o specializare funcțională pe baze naționale. Statele membre trebuie să identifice și să accepte domenii de excelență militară unde pot deveni furnizori regionali cum ar fi: Franța (proiecție externă), Germania (logistică), Polonia și România (apărare estică), Italia și Grecia (intervenții maritime).
Aceasta presupune dezvoltarea unui ecosistem de apărare comun bazat pe extinderea Fondului European de Apărare (EDF[7]) și prioritizarea investițiilor comune în AI, drone, sateliți și tehnologii cyber, concomitent cu uniformizarea standardelor pentru echipamente și software militar pentru o interoperabilitate sporită.
Repartizarea responsabilităților trebuie făcută în funcție de riscurile geografice: flancul estic (amenințări convenționale), sudic (migrație și instabilitate), nordic (arctic și cyber), bazate pe arhitectura defensivă raportată la realitățile geografice.
O problemă majoră este partajarea costurilor și crearea unui buget operațional european comun destinat intervențiilor externe și menținerii capabilităților comune cu posibilitatea cofinanțării unor contingente militare mixte pentru misiuni UE.
Toate acestea sunt posibile doar în condiții de comandă unitară și decizie politică rapidă posibilă prin instituirea unui Consiliu European de Apărare cu mecanisme de vot flexibil (majoritate calificată) și crearea unei structuri de comandă militară operațională la nivel european, complementare cu SHAPE[8]-ul NATO. Uniunea Europeană are deja o Politică de Securitate și Apărare Comună - CDSP[9], dar aceasta se bazează pe colaborare voluntară între state.
Principala provocare ar putea fi crearea unui Stat Major European Unificat. Uniunea Europeană are deja un Stat Major Militar al UE (EUMS)[10], dar acesta are un rol limitat doar de planificare și gestionare unor misiuni externe și nu de comanda efectivă a trupelor.
Nu în ultimul rând resursa umană necesară ar putea fi pregătită în centre de instruire comună, Centre de Excelență, centre regionale specializate cum ar fi Estonia (cyber), Franța (urban warfare), Grecia (operații navale).
Pentru eficiența procesului comun de formare, pe baza experienței anterioare la nivel european aceste activități ar putea fi sprijinite prin introducerea unui "Erasmus militar"[11] pentru ofițerii europeni.
Diviziunea muncii între europeni trebuie să plece de la standardizarea echipamentelor militare, deoarece o armată unificată ar trebui să adopte măsuri pentru creșterea nivelului de standardizare al echipamentelor militare și o logistică standardizată la nivel european, proces care necesită coordonarea și restructurarea industriei europene de apărare bazate pe un model funcțional comun.
În acest context Franța ar putea avea un rol de leadership în proiecția de forță și stabilizare post-conflict bazat pe capabilitățile proprii de forțe de intervenție rapidă, operațiuni externe și tactică nucleară, în timp ce Germania poate să devină backbone-ul tehnico-logistic al operațiunilor europene având capabilități de logistică, mentenanță, transport strategic și un buget mare.
Italia și Grecia au capabilități de forțe navale, operațiuni maritime și experiență în Mediterana urmând să se ocupe de flancul de apărare sudic cu focus pe migrație, piraterie și Mediterana extinsă în timp ce Spania și Portugalia, cu capabilități de infrastructură navală atlantică și operațiuni externe în Africa de Vest se pot ocupa de logistică și stabilizare în Africa sub-sahariană.
Polonia și România au rolul principal de apărare terestră și descurajare convențională în fața Rusiei, având o poziție strategică pe flancul estic, cu o capacitate de mobilizare rapidă în parteneriat activ NATO în timp ce țările Baltice (Estonia, Letonia și Lituania) și cele Scandinave (Danemarca, Finlanda, Norvegia și Suedia) cu capabilități de cyber defense, război electronic și cooperare nordică, ar trebui să aibă ca rol apărarea digitală și securitatea în spațiul Arctic și Baltic.
Toate acestea presupun un nivel ridicat de integrare bazat pe un nivel înalt de specializare pentru statele cu resurse militare avansate, participarea în misiuni comune pentru statele cu capacitate redusă, dar geografie strategică și o finanțare proporțională și solidară, prin buget comun și proiecte cofinanțate.
Într-un aranjament de autonomie militară europeană cu diviziune funcțională a muncii, România și celelalte state ale flancului estic non-polonez (precum Bulgaria, Ungaria, Slovacia, Slovenia, Croația, Macedonia de Nord și Statele Baltice, cu excepția Poloniei care este deja o piesă centrală) pot juca un rol mult mai specific decât se recunoaște în mod tradițional.
Din perspectiva Flancului Estic non-polonez, Bulgaria poate asigura un rol complementar României în Marea Neagră, inclusiv prin operațiuni navale, supraveghere și logistică în regiunea sudică și ar putea găzdui un centru de alertă timpurie maritimă și monitorizare energetică. Slovacia și Ungaria prin poziționarea ideală pentru back-up logistic și puncte de trecere strategică între centrul și estul Europei, ar putea să găzduiască centre de mentenanță și reparații pentru echipamente comune, depozite forward pentru rezerve tactice în timp ce Țările Baltice deja active pe linia cyber și electronic warfare, pot fi nucleul nordic al umbrelei digitale europene cu sprijin regional pentru dronistică, ISR (intelligence, surveillance, reconnaissance) și apărare antiaeriană.
Orice discuție referitoare la Flancul Estic al NATO trebuie să includă Turcia. Autonomia militară europeană poate fi construită în parteneriat cu Turcia, atât din perspectiva ei de membru NATO cât și de țară candidată la aderare în Uniunea Europeană. În regiunea flancului estic, Turcia are capabilități consistente, cea mai numeroasă armată, un avans tehnologic considerabil și implicit o expertiză militară, care folosită în comun poate constitui un veritabil cordon de descurajare și protecție militară pe axa Varșovia-București-Ankara.
România poate să devină un pilon al rezilienței estice și pivot strategic la Marea Neagră. Poziționarea sa geografică face din România un punct de legătură între Balcani, Ucraina și regiunea Mării Negre. România poate deveni centrul logistic și operațional pentru misiuni de descurajare în regiune - gardian al coridorului sud-estic NATO–UE, sens în care ar putea găzdui un Comandament Regional Estic UE, care să coordoneze atât apărarea terestră, cât și securitatea energetică și cibernetică regională.
Bazat pe resursa umană de înaltă specializare existentă, cu investiții europene, România ar putea dezvolta un centru de excelență în război electronic, protecție infrastructură critică și securitate informatică pentru Balcani și regiunea extinsă a Mării Negre devenind astfel un hub pentru securitate cibernetică și electronică în Europa de Sud-Est.
Totodată în colaborare cu Moldova și Ucraina (post-conflict), România ar putea susține forțe mixte pentru stabilizarea frontierelor externe ale UE susținând forțe de reacție rapidă în sprijinul vecinătății estice, devenind prin instruire și interoperabilitate, un centru regional de antrenament pentru partenerii din Balcanii de Vest și Parteneriatul Estic, fiind deja activă în misiuni NATO și UE.
Această nouă arhitectură de apărare pot fi realizată în contextul unei cooperări bazate pe comunicare autentică, care poate genera un climat de încredere prin crearea unui Consorțiu al Flancului Estic în cadrul PESCO[12] (Cooperarea Structurată Permanentă) pentru a gestiona interoperabilitatea pe frontul estic, prepoziționarea de echipamente și trupe și derularea de proiecte comune de cercetare și dezvoltare militară dezvoltarea capacităților militare integrate.
În condițiile în care Uniunea Europeană are deja o Politică de Securitate și Apărare Comună[13], bazată pe colaborare voluntară între state, ar fi necesară crearea unei platforme comune (un PESCO global) pentru întregul proces de apărare: strategie, schimb de tehnologie, producție unitară, mentenanță, unificarea bugetelor, resurse umane și cercetare menită să coordoneze nu doar intervențiile militare europene, precum programul ei2[14] lansat de Franța cu o extensie bazată pe o abordare holistică.
În același timp, Confederația Elvețiană joacă un rol subtil, dar important în apărarea europeană, chiar dacă Elveția este „neutră din punct de vedere militar” și „nu este membru NATO sau UE”.
Ca „Locație strategică” Elveția se află în inima Europei, la granița cu țări cheie ale UE și NATO (Franța, Germania, Italia, Austria). Teritoriul și infrastructura acesteia – în special tunelurile alpine și rutele de tranzit – au o importanță strategică ridicată în caz de conflict sau criză regională. Modelul cetățean-armată și de apărare teritorială al Elveției sunt adesea studiate în contextul „rezilienței și războiului hibrid”, oferind lecții pentru națiunile europene care se adaptează la noile amenințări.
În acest fel, Elveția ar putea întări „arhitectura europeană de securitate chiar și indirect”, prin geografie, industrie, diplomație și cooperare instituțională, chiar dacă rămâne neutră.
Pentru a deveni un actor geopolitic credibil, Uniunea Europeană trebuie să transceadă logica voluntariatului militar și să adopte un model funcțional de integrare bazat pe specializare, interoperabilitate și comandă comună.
Polonia, România și celelalte țări europene din flancul estic, alături de Turcia, pot juca un rol strategic esențial într-o arhitectură defensivă europeană distribuită inteligent.
Prin asumarea unei identități strategice comune, Europa poate construi în următoarea decadă o autonomie militară realistă, fără a se rupe de NATO, dar capabilă să acționeze coerent în fața provocărilor viitoare dar mai ales a celor prezente, ținând cont de recenta escaladare a conflictului Israel-Iran și intervenția directă a SUA în IRAN.
"România condamnă ferm proliferarea armelor nucleare și orice acțiune ce amenință stabilitatea regională. Sprijinim eforturile Uniunii Europene și NATO de a asigura securitatea și pacea în regiune, pledând pentru soluții diplomatice și dialog. România reafirmă angajamentul său față de solidaritatea transatlantică și își exprimă voința de a juca un rol activ în consolidarea arhitecturii de securitate europeană și regională, protejând interesele sale strategice și contribuind la stabilitatea energetică a continentului."
Așa ar putea arăta pe scurt o poziție imediată, necesară dar nu suficientă, a României în urma evoluțiilor globale din ultimele ore în care Uniunea Europeană poate juca un rol esențial și se poate repoziționa față de conflictele simultane care cresc gradul de instabilitate regional și global.
În acest context marcat de escaladarea conflictului Israel-Iran și intervenția directă a SUA prin bombardarea centrelor nucleare din Iran, UE trebuie să evite angrenarea militară directă, dar să-și consolideze capacitățile defensive și de reacție rapidă, mai ales în regiuni sensibile precum Mediterana și flancul estic. La Bruxelles ar trebui activată diplomația de criză și securizate interesele energetice și logistice din Orientul Mijlociu.
Pentru apărarea intereselor europene și menținerea autonomiei strategice, UE trebuie să se poziționeze ferm în apărarea principiilor dreptului internațional și a securității regionale, astfel autonomia militară prin cooperare trebuie să se manifeste în capacitatea de a evalua independent crizele și de a răspunde coerent, fără a depinde automat de poziția SUA dar păstrând solidaritatea transatlantică care rămâne esențială.
Astfel UE ar trebui să condamne ferm proliferarea nucleară, rezervându-și dreptul de a nu susține necondiționat acțiuni unilaterale, dar să evite validarea precedentului unor lovituri preventive unilaterale și să insiste asupra relansării mecanismelor diplomatice, inclusiv reactivarea unor forme ale Acordului Nuclear (JCPOA[1]), ca bază pentru dialog.
În contextul actual al escaladării conflictului Israel-Iran și implicării directe a SUA, poziția României trebuie să fie clară, echilibrată și în acord cu interesele sale strategice, dar și cu angajamentele sale internaționale, în special față de NATO și UE.
Pentru susținerea solidarității euro-atlantice, România, ca membru loial al NATO și al Uniunii Europene, trebuie să-și reafirme sprijinul pentru securitatea și apărarea colectivă a Alianței, inclusiv pentru partenerii din regiune și să susțină în același timp autonomia strategică europeană, fiind un pod între viziunea transatlantică și cea europeană.
România trebuie să condamne orice tentativă de obținere sau folosire a armelor nucleare de către Iran și să facă apel la toate părțile să evite escaladarea și să revină la dialog diplomatic.
Totodată România trebuie să își protejeze interesele economice, mai ales în domeniul energetic, unde instabilitatea din Golful Persic ar putea avea efecte indirecte, Europa fiind expusă la o criză energetică ce trebuie prevenită prin politici interne solide și cooperare regională.
În plan regional România poate deveni un element-cheie în arhitectura defensivă regională, sprijinind măsurile UE și NATO de securitate pe flancul estic.
România are în acest context oportunitatea istorică ca prin valorificarea poziției geostrategice, inclusiv prin susținerea schimburilor de informații și cooperarea militară să devină un pilon de stabilitate regional.
În calitate de partener responsabil al SUA, România trebuie să sprijine în același timp eforturile UE de a avea o voce proprie în politica externă și de Securitate asigurând un echilibru între susținerea SUA și autonomia UE.
Într-o lume în care războiul și pacea și-au modificat semantica și îmbracă forme tot mai complexe, definite recent drept crize suprapuse, Europa se declară dispusă să plătească prețul autonomiei militare în cadrul NATO, asumându-și curajul strategic de a depinde doar de propriile forțe sau altfel spus ”Prin noi înșine”.
Corneliu VIȘOIANU
[1] https://www.businessdefense.gov/NDIS.html
[3] https://defence-industry-space.ec.europa.eu/eu-defence-industry/edip-dedicated-programme-defence_en
[4] https://defence-industry-space.ec.europa.eu/eu-defence-industry/asap-boosting-defence-production_en
[5] https://defence-industry-space.ec.europa.eu/eu-defence-industry/edirpa-addressing-capability-gaps_en
[6] https://www.nato.int/cps/en/natohq/topics_110496.htm
[7] https://eda.europa.eu/what-we-do/EU-defence-initiatives/european-defence-fund-(edf)
[9] https://www.eeas.europa.eu/eeas/common-security-and-defence-policy_en
[10] https://www.eeas.europa.eu/eums_en
[11] https://esdc.europa.eu/military-erasmus/
[12] https://www.pesco.europa.eu/
[13] https://www.eeas.europa.eu/eeas/common-security-and-defence-policy_en
[14] https://www.defense.gouv.fr/english/dgris/international-action/ei2/ei2
[1]https://www.eeas.europa.eu/eeas/nuclear-agreement-%E2%80%93-jcpoa_en#8384
Se încarcă comentariile...
