Europa, cuprinsă de fiorul populist-naţionalist INFOGRAFIE

Neaşteptata alegere a lui Donald Trump în funcţia de preşedinte al SUA le-a dat aripi tuturor naţional-populiştilor europeni, care se regăsesc în programul politic al miliardarului. Astfel, în cinci ţări ale Uniunii Europene alegerile şi consultările populare ce vor urma ar putea aduce surprize majore.

Populiştii de dreapta din Franţa, Olanda, Italia, Austria şi Germania speră să profite din plin de atmosfera creată de victoria republicanului Donald Trump, o victorie pe care o percep şi o prezintă ca fiind una a poporului în faţa elitelor.

Deocamdată, aceştia au două motive să jubileze, notează myeurop.info. În primul rând, punctele-cheie din discursul lui Trump sunt aceleaşi cu cele pe care mizează ei: oprirea imigraţiei, întărirea frontierelor, denunţarea globalizării excesive şi a elitelor corupte. 

În al doilea rând, la fel ca şi în cazul Brexitului, institutele de sondare a opiniei publice au făcut predicţii eronate. La fel şi mass-media de renume, care ar fi în serviciul sistemului. Iar acest fapt acreditează ideea că populiştii sunt aproape peste tot pe punctul de a prelua puterea, numai că presa încearcă să convingă opinia publică de faptul că această ipoteză rămâne profund improbabilă.

Numai că nu este. În Franţa, de pildă, Marine Le Pen, şefa Frontului Naţional, are, potrivit sondajelor, toate şansele să intre în al doilea tur al alegerilor prezidenţiale. Săptămâna trecută, premierul francez, Manuel Valls, a admis chiar că este posibil ca Le Pen să câştige prezidenţialele de anul viitor. 

Primul test, luna viitoare

Şi mai plauzibilă este o victorie a populiştilor în Austria. După anularea celui de-al doilea tur al prezidenţialelor, câştigat la mustaţă de ecologistul Alexander Van der Bellen în faţa populistului de dreapta Norbert Hofer, alegătorii sunt chemaţi din nou la urne pe 4 decembrie. Bătălia dintre cei doi se duce din nou pe muchie de cuţit, dar în unele sondaje Hofer are un uşor avantaj. 

Victoria lui Trump a fost o gură de aer proaspăt şi pentru Beppe Grillo, liderul mişcării antisistem Cinci Stele din Italia. Succesul republicanului a fost catalogat de populistul italian drept „explozia unei ere“, care marchează şi „respingerea mass-mediei, a intelectualilor, a jurnaliştilor“. 

Potrivit celor mai recente sondaje, mişcarea lui Beppe Grillo este cotată cu 30% din intenţiile de vot, imediat după Partidul Democrat al premierului Renzi. La rândul său, Liga Nordului, cealaltă formaţiune naţional-populistă a Italiei, are de partea sa 13% din intenţiile de vot.

Ce-i drept, în Italia vor avea loc alegeri generale abia în 2018, dar, următorul test politic va fi, ca şi în Austria, pe 4 decembrie, la referendumul privind reforma constituţională. 

Trei luni mai târziu va avea loc o nouă probă politică de foc. De data aceasta în Olanda, unde alegătorii sunt chemaţi să-şi reînnoiască parlamentul. Iar liderul Partidului Libertăţii (PVV), Geert Wilders, invocă deja modelul Statelor Unite. „Americanii şi-au luat ţara înapoi. La fel vom face şi noi.“ Sondajele creditează PVV cu 23%, iar scorul ar putea creşte.

Cu ochii pe Germania

În toamna anului 2017, în Germania, ţara care a primit cei mai mulţi refugiaţi în 2015, vor avea loc alegeri federale. Iar formaţiunea antiimigraţie şi eurosceptică Alternativa pentru Germania (AfD) continuă să crească în sondaje. 

În septembrie anul acesta, a repurtat o victorie răsunătoare la alegerile regionale din landul Mecklenburg-Pomerania Inferioară, unde s-a clasat pe locul doi, cu 21% din sufragii, înaintea creştin-democraţilor cancelarului Angela Merkel. 

Totuşi, în momentul de faţă, sondajele arată că AfD are de partea sa 16% din intenţiile de vot. Dar un astfel de rezultat ar putea perturba formarea unei viitoare coaliţii guvernamentale în Germania. 

Nevoia de schimbare

Ascensiunea populiştilor de dreapta a venit pe fondul efectelor crizei financiare ce a fost provocată de bula imobiliară americană. 

Politicile de austeritate, lipsa locurilor de muncă, lipsa de încredere în sistem, problema imigraţiei - toate acestea au determinat din ce în ce mai mulţi alegători să se îndrepte către o altă parte a eşicherului politic, către politicieni care promit să le rezolve altfel problemele.

„Poporul nu greşeşte niciodată“

Populismul însumează atitudini sociale şi curente politice care critică elitele şi pledează pentru întoarcerea la popor, fiind susţinut de politicieni carismatici şi partide - atât de dreapta, cât şi de stânga - ataşate cauzei mulţimii. 

Oarecum sfidător, populiştii se autoproclamă ca fiind tribuni ai poporului şi antielitişti, cu toate că cei mai mulţi dintre ei provin din elite. În opinia lor, „poporul nu greşeşte niciodată, este ingenuu şi predispus mereu să devină o victimă a elitelor. E cauza oamenilor în stare brută“, explică istoricul Jean-Pierre Rioux pentru publicaţia franceză „La Croix“.

Astfel, populiştii pretind că sunt singurii care reprezintă interesele majorităţii tăcute, flatând-o cu cuvinte simple şi promisiuni măreţe, deşarte, dar bine ţintite. Criticii populiştilor atrag atenţia, însă, asupra demagogiei lor, facând apel totodată la raţiune.

Cum eşuează populismul

La început regimurile populiste pot avea succes. Dar, foarte repede, măsurile economice implementate de acestea duc economia în jos, iar aventura, ne învaţă istoria statelor ce au avut regimuri populiste, se încheie prost. 

Economiştii Rudiger Dornbusch şi Sebastian Edwards au analizat politicile populiste implementate în state din America Latină în anii 1980 şi 1990, în Argentina, Peru, Venezuela  şi au ajuns la această concluzie. 

Toate aceste ţări au avut iniţial succes, dar ulterior, măsurile economice populiste luate au dereglat economia, iar cei care au plătit cel mai mult au fost exact categoriile care urmau să beneficieze de pe urma deciziilor populiste luate de politicieni.

În America de Sud populismul a fost construit pe trei piloni (astăzi numiţi trumpisme). În primul rând, un discurs de politică privind mobilizarea oamenilor, cu măsuri dedicate oamenilor, mai ales celor defavorizaţi de diverse măsuri luate de guvernele de dreapta. Apoi, propovăduirea unui stat puternic, care va creşte  salariile şi va impulsiona industria autohtonă. Vina este dată pe guvernele anterioare, laşe sau corupte, supuse unor presiuni externe şi interne. În cele din urmă se ajunge la respingerea constrângerilor economice clasice (inflaţie, deficit, schimb), iar efectul este uciderea creşterii economice şi implicit a fondurilor pentru supravieţuirea economică; nu mai vorbim de investiţii în promisele lucrări publice.

Către un dezastru economic şi financiar

Care sunt soluţiile populiste? Pe scurt: să preia controlul cheltuielilor, să majoreze salariile, să reducă taxele, să relanseze investiţiile publice. Această politică expansivă ar trebui să conducă la creştere economică, dar de ea beneficiază în principal cei bogaţi, care consumă mai puţin, iar creşterea va fi de scurtă durată, susţin cei doi economişti.

Însă economia se confruntă repede cu blocaje, consumul creşte şi, odată cu el, cererea de produse de importat. Deficitul comercial se lărgeşte, inflaţia creşte, capitalul fuge. Guvernul se vede nevoit să controleze preţurile, fluxurile de capital, iar valoarea monedelor naţionale scade.  

Vine momentul când guvernul trebuie să limiteze salariile, dar inflaţia continuă să crească şi este atinsă puterea netă de cumpărare a cetăţenilor. 

Guvernele populiste care credeau că au controul economiei scapă frâiele. Urmarea: populaţia ajunge să iasă în stradă pentru a răsturna guvernul, pe fondul penuriilor de produse de primă necesitate, asta dacă nu cumva s-au instalat deja guverne autoritariste. 

Aceste fenomene s-au întâmplat în Argentina, Brazilia, Chile, Peru, Mexic, Nicaragua, Venezuela. Cele mai multe din acest state au ajuns în pragul falimentului.  

Cauza principală, concluzionează autorii: „ignorarea profundă“ a mecanismelor economiei de piaţă de către lideri populişti, care duce la acelaşi rezulatat: dezastrul economic şi financiar.

O strategie ce revine ciclic

Istoricii consideră că populismul a apărut pe vremea Republicii Romane (509 - 27 î.e.n.) şi a prins putere în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. De atunci, s-a extins şi revine ciclic, aşa cum se întâmplă acum.

În Republica Romană, elita aflată la putere îi cataloga drept populişti pe cei care se erijau în apărători ai plebei. În secolul al XIX-lea, populişti au fost numiţi narodniciştii intelectuali mic-burghezi care au luptat pentru salvarea Rusiei de ţar şi fermierii americani care voiau să reîncarneze poporul fondator al democraţiei americane.

Juristul, scriitorul şi omul de stat Cicero (106 - 43 î.e.n.) nu-i vedea cu ochi buni pe politicienii care recurgeau pe vremea sa la această tactică de creştere a popularităţii. 

El le reproşa că erau ipocriţi şi lipsiţi de tărie de caracter, întrucât spuneau „da“ la absolut orice sub pretextul apărării mulţimii şi cu riscul punerii în pericol a intereselor şi chiar a securităţii ei.