Europa ar trebui să urmeze exemplul țărilor nordice pentru a rezista lui Putin

Când ne gândim la țările nordice, primul impuls este să le asociem cu democrații calme, păduri curate, somon afumat și o pasiune suspect de serioasă pentru mobilier modular. Nu cu tancuri, exerciții militare și anxietăți geopolitice. Și totuși, în ultimele luni, nordicii par să fi descoperit din nou gustul pentru strategie și mobilizare. Nu din plăcere, ci dintr-o luciditate rece, de tip scandinav, scrie The Wall Street Journal.

Soldați finlandezi/FOTO:X

După decenii în care armatele lor păreau să facă mai degrabă exerciții de imagine decât de apărare, cele patru mari țări nordice — Suedia, Finlanda, Norvegia și Danemarca — au început să construiască împreună ceea ce s-ar putea numi, fără emfază dar cu realism, o armată comună de tip modular. Pe fondul amenințărilor venite dinspre Rusia și al unei Americi tot mai capricioase, nordicii încep să se descurce pe cont propriu. Sau, mai exact, împreună.

De unul singur, niciun stat nordic nu ar putea face față unei confruntări cu Rusia. Împreună, însă, au o economie comparabilă cu cea a Mexicului — adică apropiată ca mărime de cea rusă — și o forță militară care, pusă cap la cap, acoperă un spectru larg: tancuri suedeze, trupe finlandeze, supraveghere maritimă norvegiană și forțe speciale daneze, testate în teatre de război exotice și deloc nordice, precum Afganistanul sau Irakul.

Suedia produce avioane de vânătoare și vehicule blindate sofisticate, iar Finlanda, cu cele aproximativ 1.335 de kilometri de frontieră cu Rusia, are o armată care poate mobiliza în câteva săptămâni 280.000 de oameni și adăpostește populația civilă în adăposturi subterane de pe vremea Războiului Rece. Conscripția este obligatorie și, în cazul Suediei, chiar o formă de elitism național: nu toți tinerii sunt acceptați, iar recrutarea se face pe criterii selective, fără nicio urmă de nostalgie pentru uniforma comună a Europei de Est.

Norvegia, mai tăcută în trecut, dar bogată și strategic poziționată, a anunțat recent dublarea sprijinului pentru Ucraina, iar Danemarca, țara care păzea Groenlanda cu nave aproape dezarmate și soldați trași de câini, vorbește acum deschis despre posibila găzduire de arme nucleare pe teritoriul său. O schimbare istorică, venită nu din curaj, ci din frică rațională.

Apărarea nu mai e un moft

Toate acestea se petrec sub o umbrelă nouă: o cooperare nordică care, potrivit lui Jens Stoltenberg, fost secretar general NATO și actual ministru norvegian de finanțe, nu a mai fost atât de coerentă din vremea Uniunii de la Kalmar (adică pe la 1400, când scandinavii luptau uneori unii cu alții și în general nu aveau o idee clară despre viitorul continentului). Astăzi, au o idee mai clară: apărarea nu mai e un moft.

Nordicii au pus pe picioare un Comandament Aerian Comun și planuri concrete pentru o apărare integrată până în 2030. Cu alte cuvinte, în absența unei Americi previzibile, nordicii au decis că este momentul să încerce o formă de autonomie colectivă. Nu e izolaționism, ci, mai degrabă, o formă de politețe realistă față de un aliat care se comportă din ce în ce mai puțin ca un adult responsabil.

Un caz aparte este Danemarca, care, după ce și-a donat tot arsenalul de artilerie Ucrainei, a venit cu ideea de a sprijini industria de apărare ucraineană direct, finanțând producția de arme în funcție de nevoile de pe teren. O soluție „made in Copenhagen”, menită să creeze nu doar sprijin pe termen scurt, ci și capacitate de descurajare sustenabilă. Pentru cine mai are urechi în NATO.

Desigur, acest consens nordic nu este imun la viitoare diviziuni. Finlanda, de exemplu, pare mai puțin dispusă să trimită trupe în eventuale misiuni de menținere a păcii în Ucraina, preferând să-și păstreze soldații acasă, lângă granița lungă și potențial periculoasă cu Rusia.

Dar, pentru moment, blocul nordic este poate cel mai coerent exemplu de colaborare militară regională din Europa. Și, după cum spun unii analiști, ar putea fi nu doar un model, ci și un plan de rezervă în caz că NATO se destramă sub un nou val de trumpism: un fel de Plan B, dar în limba lui Ibsen, notează The Wall Street Journal.