Cum poate submina Donald Trump NATO din interior. Este timpul pentru o altfel de Alianță Nord-Atlantică?

Pentru a supraviețui valului de critici venit din partea Statelor Unite, va trebui să apară o nouă formă de alianță – și cât mai curând, susține, în Politico, Ivo Daalder, fost ambasador al SUA la NATO, actualmente cercetător la Centrul Belfer al Universității Harvard și prezentator al podcastului săptămânal „World Review with Ivo Daalder”.

Donald Trump și Mark Rutte, secretarul general al NATO/FOTO:EPA/EFE

Pe măsură ce presiunile exercitate de președintele Donald Trump asupra Alianței Nord-Atlantice se intensifică, experții avertizează că NATO trebuie să treacă printr-o transformare radicală pentru a rămâne relevantă. Ivo Daalder, fost ambasador al SUA la NATO, analizează perspectivele unei organizații care s-ar putea vedea nevoită să funcționeze fără leadership-ul american tradițional.

Întrebarea care domină cancelariile occidentale este una existențială: mai poate fi salvată NATO? Răspunsul pare să fie unul afirmativ, însă cu o precizare crucială — nu va mai fi alianța pe care am cunoscut-o în ultimii 77 de ani.

O parte din ostilitatea președintelui american era de așteptat. Trump vorbește de zeci de ani cu dispreț despre alianțele de securitate ale SUA, încă de la faimosul său interviu din 1990 acordat revistei Playboy, când a cerut aliaților să plătească America pentru securitatea oferită. Ca mogul imobiliar, Trump a considerat că poverile alianțelor depășesc beneficiile – o opinie pe care a păstrat-o și ca președinte, notează fostul ambasador.

În 2017, a Trup a declarat că NATO este „învechită”. Mai recent, a numit Alianța „tigru de hârtie” și „inutilă”. Iar acum, când aliații din NATO refuză să se alăture atacului său împotriva Iranului – unii chiar refuzând accesul militar american în spațiul lor aerian și pe bazele lor – președintele a mers și mai departe.

Pentru Trump, războiul cu Iranul a fost un test pentru NATO, iar alianța l-a picat

„Vom ține minte”, a spus el, insistând că „noi vom veni în ajutorul lor, dar ei nu vor veni niciodată în ajutorul nostru”. Iar când a fost întrebat dacă ar lua în calcul retragerea din alianță, a răspuns că este „dincolo de orice reconsiderare”.

Cu toate acestea, comentatorii politici consideră că Trump nu poate pune în aplicare această amenințare fără aprobarea Congresului. Este adevărat că o lege din 2023, co-inițiată de pe atunci senatorul – actualul secretar de stat Marco Rubio – interzice președintelui să retragă SUA din NATO fără un vot cu două treimi în Senat sau fără o lege adoptată de Congres. Niciuna dintre variante nu este probabilă.

Însă constituționalitatea acelei legi este discutabilă. Alți președinți s-au retras din tratate înainte – inclusiv George W. Bush din Tratatul privind rachetele antibalistice în 2002 și însuși Trump din Tratatul privind forțele nucleare intermediare în 2019. Iar dacă Congresul ar da în judecată președintele pentru o posibilă retragere din NATO, este puțin probabil ca actuala Curte Supremă să se pronunțe împotriva lui în exercitarea atribuțiilor executive.

Trump poate submina NATO din interior

Mai mult decât atât, chiar și fără o retragere oficială, Trump are la dispoziție numeroase acțiuni prin care poate submina NATO din interior.

De pildă, numeroasele sale declarații negative – inclusiv acuzațiile false că aliații NATO nu ar veni niciodată în apărarea Americii, deși toți au făcut-o cu mari costuri și sacrificii după 11 septembrie – pun deja sub semnul întrebării angajamentul său față de apărarea colectivă.

În plus, ar putea ordona reducerea trupelor și capacităților desfășurate în Europa, retragerea militarilor americani din structura de comandă a NATO – inclusiv din cea mai înaltă funcție, ocupată de un ofițer american încă din 1950, când generalul Dwight D. Eisenhower a preluat primul comanda – și refuzul de a participa la deliberările Alianței, ceea ce ar bloca efectiv orice decizie care necesită consensul aliaților.

Cât despre Articolul 5, care prevede că aliații trebuie să considere un atac armat împotriva unuia dintre ei „ca un atac armat împotriva tuturor”, același articol precizează clar că fiecare aliat decide „acțiunea pe care o consideră necesară”. Simpla trimitere de căști sau ochelari de vedere pe timp de noapte se încadrează în această definiție literală.

Cu alte cuvinte, există multe modalități de a eroda NATO – sau cel puțin angajamentul SUA față de apărarea colectivă. Aceasta este realitatea cu care se confruntă aliații americani.

Ei au încercat să-l facă pe Trump să înțeleagă de ce contează NATO – nu doar pentru ei, ci și pentru SUA. Au încercat prin lingușiri, prin creșterea cheltuielilor, prin apeluri și vizite frecvente... Nimic nu a funcționat.

Opțiunile aliaților

Asta înseamnă că aliații au acum o serie clară de opțiuni. În primul rând, pot încerca să aștepte până la sfârșitul mandatului lui Trump, în speranța că următorul președinte va reafirma leadership-ul și angajamentul american față de NATO. A funcționat în primul său mandat, dar este neclar dacă ar mai funcționa încă o dată. Ceva fundamental s-a rupt, iar încrederea europenilor în America face parte din această ruptură.

A doua opțiune este auto-suficiența și crearea unei posturi europene autentice de apărare și descurajare în afara NATO, pentru a asigura independența strategică față de SUA. Dar aceasta ar fi o sarcină absurdă. Nicio structură exclusiv europeană – existentă sau nouă – nu va avea expertiza operațională, logistică sau instituțională necesară pentru a organiza un efort de apărare colectivă.

Rămâne a treia opțiune: NATO – alianța care a ghidat efortul de apărare colectivă al Europei încă din 1950 – dar, așa cum spuneam, un NATO cu totul diferit, este de părere fostul diplomat.

Alianța care a evoluat în ultimii 75 de ani nu este doar condusă de SUA, ci este centrată pe SUA. Contribuția militară, de informații și diplomatică a Americii este sistemul osos care a ținut corpul alianței în poziție verticală și pregătit de acțiune.

Înlocuirea acestui nucleu american nu va fi ușoară. Dar nu este imposibilă.

Europa și Canada au resursele colective, experiența militară, capacitatea de producție, cunoștințele tehnice și, din ce în ce mai mult, determinarea politică necesare pentru a înlocui SUA în centrul sistemului alianței.

Țările NATO s-au angajat să-și crească cheltuielile de apărare aproape de nivelurile din perioada Războiului Rece. Optează pentru diferite forme de conscripție pentru a crește efectivele și accelerează producția de apărare într-un ritm nevăzut de patru decenii. Deși sunt în urma SUA în inovație și tehnologie, recuperează decalajul – nu în ultimul rând prin dezvoltări cooperative cu firme ucrainene, care au depășit inovația și producția globală de apărare.

Au demarat, de asemenea, proiecte comune în afara NATO, dar complementare acesteia. De exemplu, Forța Expediționară Comună condusă de Marea Britanie, programul european Security Action for Europe finanțat de UE, care încurajează achiziționarea în comun a echipamentelor fabricate în Europa, și decizia Franței de a intra în discuții bilaterale privind extinderea descurajării sale nucleare către aliații europeni.

Ceea ce le trebuie acum aliaților din NATO este timp pentru a-și transforma determinarea și resursele în capacități militare reale. Problema este că acest timp se măsoară în ani – poate cinci sau mai mulți – nu în luni. Mai mult, viteza unei transformări reușite va fi determinată de gradul de cooperare al SUA. Mai multă cooperare înseamnă o schimbare mai rapidă și viceversa.

Totuși, un NATO mai european este de multă vreme necesar. Este regretabil că a fost nevoie de primul președinte american anti-NATO pentru a aduce această transformare. Dar, în final, atât Europa, cât și NATO vor avea de câștigat de pe urma ei.