Ce arată exemplul Serbiei despre acordurile de pace sprijinite de Occident. Există același risc în ceea ce privește războiul din Ucraina?

Conflictul din Ucraina va intra în curând în cel de-al doilea an fără a se întrevede vreo încetare a focului. Cu toate acestea, devine limpede că mulți din Occident își pierd răbdarea cu privire la impasul de pe câmpul de luptă și sunt reticenți în a oferi sprijin militar continuu Ucrainei, se arată într-o analiză publicată de The Conversation.

Dar războaiele se încheie, adesea prin concesii făcute de una dintre părți în schimbul păcii. Pe parcursul războiului din Ucraina, voci influente din Occident - între care regretatul Henry Kissinger, fostul președinte Donald Trump sau fostul oficial NATO de rang înalt Stian Jenssen- au evocat perspectiva ca Ucraina să fie nevoită să cedeze teritorii Rusiei în schimbul păcii.

Experiența conflictelor etnice transnaționale a arătat cum astfel de acorduri de pace mai degrabă decât să rezolve cauza încurajează agresorul.

Un exemplu grăitor este fosta Iugoslavie.

Au trecut mai bine de 20 de ani de la sfârșitul războaielor iugoslave, seria de conflicte care au urmat destrămării Iugoslaviei. În timpul acestor războaie, Serbia a încercat să unifice mari porțiuni de teritorii populate de sârbi și nesârbi într-o „Mare Serbie”.

S-au încheiat cu victorii militare ale Sloveniei și Croației asupra Serbiei și cu intervenția NATO în Bosnia și Kosovo. În cazul ultimelor, intervenția NATO a fost urmată de numeroase planuri de pace impuse de Occident.

În prezent însă, regiunea se află în pragul unui nou conflict, întrucât Serbia insistă că supraviețuirea sa depinde de capacitatea de a-i reprezenta și proteja pe toți sârbii, oriunde ar trăi aceștia.

Fiecare război este diferit, iar circumstanțele din preajma invaziei Ucrainei sunt unice.

În opinia autorului, cazul Bosniei și al Kosovo arată că totuși tratatele sprijinite de Occident, atunci când presupun sacrificarea teritoriului pentru pace,  sunt un risc mai ales când este vorba de națiuni revanșarde.

Exemplele Rusiei și Serbiei

Revanșismul Rusiei și al Serbiei s-a manifestat încă de la destrămarea URSS, respectiv, a Iugoslaviei, la începutul anilor 1990.

În 1992, Rusia a confiscat Transnistria, partea separatistă a Moldovei susținută de Moscova care se învecinează cu sud-vestul Ucrainei, sub pretextul asigurării păcii. În același an, Rusia a intervenit în Abhazia și Osetia de Sud, regiuni autonome din cadrul Georgiei populate de popoare pro-ruse pentru a „pune capăt luptelor etnice". În 2008, Rusia s-a extins și mai mult în Georgia. Același scenariu s-a repetat în 2014, când Rusia a trimis forțe în Crimeea și în Donbas pentru a „proteja” etnicii ruși de hoardele „naziste”.

De la destrămarea Iugoslaviei, Serbia a încercat în mod similar să își revendice dominația asupra regiunii. A făcut asta sub diferite pretexte. Războaiele Serbiei au început în 1991 - în Slovenia pentru a „menține Iugoslavia unită”; în Croația, pentru a proteja etnicii sârbi de regimul „fascist"; în Bosnia, Serbia a pretins că împiedică înființarea unui „stat islamic”; iar în Kosovo, lupta împotriva "teroriștilor".

Totuși, un sfert de secol mai târziu - în pofida  speranțelor că căderea fostului președinte Slobodan Milosevic, în 2000, ar putea deschide o eră mai pașnică - elitele politice din Serbia doresc în continuare unificarea tuturor teritoriilor populate de sârbi sau, cel puțin, să obțină acceptarea de către Occident a unei „lumi sârbești" - adică o sferă de influență sârbă în Bosnia, Kosovo și Muntenegru.

Calea Balcanilor

Diferitele tratate de pace menite să stabilizeze și să aducă o pace durabilă în Bosnia și Kosovo au eșuat, în diferite grade, datorită, în mare parte, chiar termenilor acordului.

În Bosnia, Acordurile de la Dayton din 1995, negociate de SUA, au pus capăt războiului din Bosnia. Dar, totodată, a reorganizat statul în două unități subnaționale: Republica Srpska, majoritar sârbă și Federația Bosnia și Herțegovina.

Acordurile au atribuit 49% din teritoriul Bosniei recent independente Republicii Srpska, în ciuda faptului că sârbii reprezentau 31% din populație și că au comis genocid și epurare etnică pentru a crea un stat sârb în Bosnia.

În prezent, Republica Srpska încearcă să se separe și să contravină Acordurilor de la Dayton prin înființarea unor instituții paralele și prin retragerea membrilor săi din instituțiile mediate de Occident.

În Kosovo, cu fiecare acord de pace sprijinit de Uniunea Europeană pentru normalizarea relațiilor dintre Serbia și Kosovo, amenințările la adresa securității din partea Serbiei se intensifică, după cum a demonstrat un atac armat recent condus de Milan Radoičiċ, un asociat al președintelui Serbiei.

Între timp, ceea ce criticii văd ca o împăciuire occidentală a revanșismului Serbiei a dus la noi concesii în ceea ce privește Kosovo. Spre deosebire de Bosnia, modelul Kosovo implică o conciliere treptată prin diferite acorduri de pace - Planul Ahtisaari, Acordul Bruxelles 1 și 2, Acordul Ohrid și propunerea de statut. Aceste planuri oferă concesii politice Serbiei în schimbul recunoașterii independenței Kosovo.

Aceeași soartă pentru Ucraina?

Ideea că o soartă similară cu cea a Bosniei sau a Kosovo ar putea aștepta Ucraina nu este nerealistă.

Orice astfel de soluție ar putea fi o cale de ieșire din război, dar i-ar oferi lui Vladimir Putin ceea ce își dorește: controlul asupra populației vorbitoare de limbă rusă și asupra unui teritoriu strategic cheie din Ucraina.

Dacă Occidentul ar urma fie modelul de pace pentru Bosnia, fie cel pentru Kosovo, rezultatul ar fi probabil același: în primul rând, ar duce la împărțirea Ucrainei în două unități politico-administrative, una sub controlul unui guvern pro-occidental la Kiev, iar cealaltă sub influența sau controlul direct al Moscovei. În al doilea rând, ar fi promovate aranjamente politice complexe, cum ar fi dreptul de veto etnic, dubla suveranitate și reprezentarea internațională, care ar duce la disfuncționalități instituționale și instabilitate politică. Și în al treilea rând, nu ar exista desfășurări de securitate solide sau garanții din partea SUA sau a NATO pentru a descuraja viitoarele agresiuni rusești.

De la Kosovo la Kiev

Actualul sprijin occidental pentru apărarea Ucrainei va duce probabil la o implicare puternică a acestuia în orice negocieri de pace viitoare.

Totuși, în cele din urmă, o pace impusă de Occident în Ucraina ar putea, dacă trecutul este un indicator, să facă prea puțin pentru a îmblânzi revanșismul rusesc și ar putea, de fapt, să încurajeze elitele rusești să urmeze o politică similară în Estonia și Letonia - state în care rușii reprezintă un sfert din populație.

Occidentul poate avea speranța că un plan de tipul teritorii pentru pace ar ajuta Ucraina prin oprirea vărsării de sânge și, în același timp, ar concilia Rusia și rezolva o problemă geopolitică pentru UE și SUA.

Dar, dacă cazurile Bosniei și Kosovo sunt o pildă, acest plan ar putea, dimpotrivă, doar să trezească apetitul Rusiei pentru mai multe revendicări teritoriale și să lase Ucraina cu sentimentul că a fost trădată.